Două puncte roșii se mișcau ritmic în întunericul ca de smoală; în sus, apoi în jos, în sus și în jos și, iarăși, în sus și-n jos, sus și jos. Strălucirea rece a cerului înstelat amplifica negrul de nepătruns al nopții. Era frig, foarte frig și liniște, o liniște aproape asurzitoare. Unul dintre cele două puncte roșii și-a schimbat traiectoria, s-a deplasat în jos, apoi și mai în jos și, brusc, a dispărut. A apăsat cu tocul pantofului mucul de țigară care s-a afundat în nisipul moale și a spus cu voce șoptită:
– Stelele îmi vor lipsi. Nu voi mai vedea niciodată un cer atât de înstelat, atât de …
– Vreau să cred că nu am fost convocat la ora asta târzie, într-o noapte atât de rece, să admir cerul înstelat în deșert …
– Nu, John. Trebuie să plecăm de aici cât se poate de repede. Kevin a fost ucis la scurt timp după ce-l întâlnise pe Jaques Brunell în Essaouira. Nu cunosc amănuntele. L-am auzit întâmplător pe doctorul Hesse vorbind la telefon despre moartea lui.
– Crezi că au aflat și de noi?
– Nu știu. Posibil. Am reușit să-l prind la telefon pe Brian Fielding când se afla încă la hotel, în Casablanca. L-am anunțat că plecăm, că îi așteptăm să vină cât pot de repede la locul stabilit la ultima noastră întâlnire. Sper să nu li se întâmple ceva. În caz contrar, tot ce-am făcut până acum ar fi de prisos.
– Ești pesimist, Patrick! Moartea lui Kevin s-ar putea să fi fost doar o întâmplare nefericită, să nu aibă nimic de-a face cu chestiunea noastră.
– Instinctul îmi spune că are. Plecăm mâine dimineață la 3,30. Mâine e Sâmbătă. Avem amândoi liber. Vor crede că am plecat la Casablanca să ne distrăm.
– Plecăm la Casablanca?
– În principiu, da. Am pregătit totul. Materialele compromițătoare și documentele personale necesare pentru a ne da la fund. Nathan s-a ocupat din timp de ele.
– Crezi că au aflat și despre Nathan? Am fi pierduți …
– Niciodată nu-l vor putea deconspira pe Nathan. Nathan este infailibil.
– Oare? Nimic nu pare infailibil sau nici măcar normal în ziua de astăzi! Totul este de vânzare …
– Acum tu ești pesimistul, John. Există lucruri și oameni care nu sunt de vânzare chiar și în ziua de azi. Altfel, am fi dispărut de mult cu toții.
– În orice caz, nu Jaques Brunell sau Brian Fielding.
– Nu avem încotro, trebuie să ne folosim de ei. Oricum, m-am răzbunat puțin. Le-am cerut sume de bani pipărate pentru material. Sunt convins că la rândul lor au cerut și mai mult decât mine.
– Patrick, sper că cei doi ani petrecuți în iadul de aici, de la Bou-Azzer, nu te-au făcut să devii cinic!
– Am văzut prea multe în profesia mea pentru a deveni cinic la Bou-Azzer. Însă ai dreptate, lucrurile care se petrec aici sunt monstruoase. Sper să reușim să le punem capăt.
– Acum, ai devenit optimist. Va fi foarte greu. Sunt atât de mulți implicați, interesele sunt prea mari …
– John! Mâine plecăm devreme. Te rog să-ți pregătești două genți de voiaj, una o lași la Casablanca, cealaltă o vei folosi mai târziu.
– Nu rămânem deci la Casablanca …
*
Patrick McGeen a respirat adânc. Era cald în micul avion al companiei Air Maroc. Pasagerii erau puțini, majoritatea marocani de vârstă medie, probabil comercianți care fuseseră la Casablanca pentru micile lor afaceri. Era liniște. Zgomotul monoton al motoarelor scăzuse în intensitate. Avionul zbura acum jos, de-a lungul țărmului. Îl dureau ușor urechile. A întors capul spre John McRory, dar acesta părea că ațipise. A privit pe fereastră. Peisajul văzut de la înălțime era halucinant. Boturi de stâncă neagră pătrundeau adânc în ocean. Valurile le izbeau nemilos, iar spuma lor albă invada plajele de nisip auriu-maroniu aflate între ele. Natura săpase arcade de dimensiuni impunătoare în aceste promotorii, depășind cu mult imaginația oricărui arhitect.
A oftat și și-a umezit buzele frumos arcuite. Era un bărbat abia trecut de 40 de ani, înalt, suplu, cu ochi de un verde intens, umbriți de gene dese. Un bărbat atrăgător. Suferea de o formă ușoară de epilepsie pe care o ascundea cu grijă. Crescuse într-un orfelinat din Dublin, studiase psihologia la Londra, se specializase în tehnici terapeutice de modificare a comportamentului uman la Chicago, în Statele Unite, iar apoi, la sugestia și cu ajutorul lui Nathan Scott, ajunsese aici, în Maroc, la baza Bou-Azzer. “Dumnezeule! Programul Blue Bird, modificarea comportamentului … Ce armă groaznică … Dumnezeule!” a murmurat Patrick. A continuat să privească pe fereastră. “Însă acum …” și-a spus în gând și s-a întors spre John.
John McRory nu împlinise încă 28 de ani, urma s-o facă peste aproape două luni. Foarte înalt, blond, cu ochi extrem de albaștri și foarte miop era irlandez ca și el. Emigrase în Canada. Îi plăcuse la Toronto, se însurase din dragoste cu o femeie mult mai în vârstă decât el. Apoi, totul se prăbușise. Ann, soția lui, se droga și începuse și el să abuzeze de amfetamină. Se revoltase totuși și plecase în Statele Unite. Acolo îl cunoscuse pe Patrick. Se împrieteniseră. Patrick îl prezentase lui Nathan și fuseseră trimiși amândoi să lucreze un timp la baza experimentală CIA de la Bou-Azzer.
– John, trezește-te! Aterizăm în curând.
– A, da, a bolborosit acesta, privind năucit în jur. Este cald. Am adormit. Cât e ceasul?
– Unu fără douăzeci. În câteva minute, aterizăm la Sidi Ifni.
Au coborât pe pista de asfalt și s-au îndreptat spre ușa de intrare a aeroportului, clădire de dimensiuni modeste, dar foarte curată, desenată în liniile elegante ale arhitecturii tradiționale arabe. Era un aeroport pentru curse interne, așa încât nu aveau nici o formalitate de îndeplinit. Au ieșit în grabă afară. Era cald, aerul vibra ușor.
– Ne așteaptă un Logan în parcarea de acolo, a spus Patrick McGeen, făcând un gest cu mâna.
– Un ce?
– Un Logan, o mașină făcută de francezi și români. O Dacie.
– O ce? Dacie? Nu am auzit niciodată …
– Sunt mașini făcute în Europa de Est, pentru Europa de Est, dar se vând bine și în țările arabe, mai ales în acelea de influență franceză. Se vând în Africa, Asia, chiar și în vest. Sunt ieftine. Este o mașină bună totuși, iar aici nu atrage atenția.
– A, da! România. Țara aia unde se află Transilvania, Dracula, a râs copilărește John McRory. Dar cum … Nu înțeleg!
– Lucrurile au fost pregătite. Nu puteam acționa la întâmplare, înțelegi? a precizat Patrick și a deschis ușa mașinii de culoare neutră. Conduci tu întâi. Ieșim din oraș, urmezi șoseaua, dar nu înspre Tan-Tan. Apoi, după circa 40 de kilometri, intrăm pe P30. O iei spre Tiznit.
– Da, a răspuns timid John și a pornit motorul.
După un timp și-au făcut apariția dune de nisip a căror formă indica direcția vântului. Nisipul era aproape alb, punctat din loc în loc de verdele stins al unor tufe cu frunze mari, cărnoase, aproape rotunde și fructe de culoare galbenă, ca niște pepeni mici, răspândite pe jos, în jurul lor.
– Se folosesc contra reumatismului, compresii, nu sunt bune de mâncat, spuse cu voce moale Patrick.
– Ce cruzime! a exclamat pe neașteptate John. Minute în șir cu capul sub apă, fără să fii lăsat să dormi nopți la rând, droguri, hipnoză … a îngânat el, privindu-l pe Patrick cu ochi dilatați, prin sticla groasă a ochelarilor. Și pentru ce?
– Nu te mai gândi, l-a întrerupt sec Patrick. Bou-Azzer se află departe acum. Ce frumoși sunt munții, a schimbat el discuția.
Părăsiseră peisajul cu dune, șoseaua șerpuia printre povârnișurile domoale ale munților Anti-Atlas. Tufișuri țepoase formau rotocoale mari de culoare argintie sau verde închis, aproape brun. În văi, pâlcuri de palmieri. Șoseaua era pustie, rareori trecea câte un camion încărcat cu piatră de construcție sau țevi metalice.
– Îmi este sete, spuse cu glas clar John McRory și apăsă ferm pe accelerație.
– Ne putem opri la baraj. Suntem aproape. La prima intersecție, o iei la stânga. Lacul este impresionant.
– Lac aici? În pustietatea asta!
– Da. Acumulează apa provenită din topirea zăpezii din munții Atlas și apa de ploaie. Plouă totuși în Decembrie, Martie …
John s-a uitat sceptic la vegetația scheletică din jur, cactuși cu precădere, apoi, după câteva serpentine, a oprit mașina. Uluit, a măsurat cu privirea imensitatea lacului cu apele nemișcate sub cerul de un albastru deschis.
– Furnizează apă pentru culturi și sere. Există peste o sută de lacuri de acumulare în Maroc. Apa este un lucru scump aici, dragul meu. Și acolo sus, pe culme, da, putem bea cafea sau ceai și apă proaspătă.
Au urcat tăcuți până la cubul din chirpici adăpostit între boschetele frumos mirositoare ale unui conifer pe care nu reușeau să-l identifice. Lângă ușa de intrare, se aflau o masă lungă, scundă și o bancă din lemn. O împletitură, amintind de frunzele de papură, care prelungea acoperișul plat oferea umbră, oprind razele nemiloase ale soarelui. În partea stângă, pe perete, șaluri de diferite culori erau expuse pe o frânghie. Jos, pe pământul uscat, prăfos, câteva farfurii din ceramică bogat ornamentate, vase mai mici sau mai mari și alte câteva obiecte, erau destinate eventualilor turiști care s-ar fi aventurat până acolo. Cei doi s-au oprit lângă masa de lemn.
– Hello! a spus Patrick și s-a așezat pe bancă, făcându-i semn lui John să facă și el același lucru.
Din volumul în pregătire la Crime Scene Publishing