“Nathan! Un om extraordinar” și-a spus brusc în gând Patrick McGeen. Cafeneaua “La Buvette” se afla în apropiere, nu trebuia decât să traverseze strada dar nu vroia să ajungă înainte de ora stabilită. Da. Nathan nu era de acord cu ceea ce se petrecea în ultimul timp la ScotlandYard. Fracțiunea de dreapta pornise pe căi greșite, primejdioase. Nathan deținea o poziție cheie în organizație însă nimic nu era sigur la ora actuală. Și nu era vorba doar despre lichidarea agenților considerați prea voluntari, neascultători. A privit în direcția halelor, dincolo de spațiul vast, pavat cu granit, înconjurat de clădiri cu două etaje și numeroase magazine la parter. În Brian Fielding avea o oarecare încredere însă francezul, Jaques Brunell, îl indispunea. “Un francez manierat, chiar afectat, da, afectat! Ha-ha, am trecut prin atâtea în viață și tot rasist am rămas!” a exclamat în gând Patrick McGeen și a traversat strada.
Cafeneaua “La Buvette” nu este un loc elegant și nici frecventat de marocani. Se poate bea bere, suc de fructe proaspăt, cafea, ceai și chiar mânca un sandviș sau o pizza. Localul, situat în clădirea magazinului universal Uniprix, chiar la încrucișarea Bulevardului Hassan al II-lea cu strada Abou-Rahid, în extremitatea sudică a pieții și a halei, era căutat de turiști pentru berea ieftină și pentru că erau lăsați în pace să privească spectacolul străzii de la cele câteva mese rablagite, așezate direct pe asfalt. Vin aici nemți și englezi însetați și francezi în vârstă care preferă ceaiul de mentă sau cafeaua.
Patrick s-a oprit în fața celor câteva trepte de piatră din fața cafenelei. A respirat adânc și, fără să vrea, s-a gândit din nou la Nathan. Toate serviciile secrete, CIA-ul, francezii, rușii, aveau un serviciu special care folosea crima. Totul era strict secret și numai rivalitățile dintre fracțiunile acestor organizații sau situațiile de șantaj dintre serviciile de informații făceau ca, uneori, să apară mici notițe în ziare despre unele morți curioase, ca de exemplu acelea ale câtorva fizicieni iranieni din ultimul timp.
S-a îndreptat spre masa la care stăteau așezați Brian, francezul și încă trei persoane, două femei și un bărbat chel, foarte înalt. S-a oprit, a zâmbit și a salutat cu un gest circular. A privit întrebător spre Brian Fielding care se ridicase în picioare.
– Pe Jaques îl cunoști însă nu și pe noii noștri colaboratori, a spus acesta calm. Alexa Vancea din București, sosită de curând de la Lome, din inima Africii. Togo, dragul meu! Jaqueline Van der Veld, din Montreal. Lucrează la Tata, nu departe de aici. Și, bineînțeles, doctorul Anders Edfeldt, Suedia, dar lucrează tot în Togo.
Patrick McGeen rămăsese în picioare lângă masă, zâmbind distrat. Continua să se gândească la Nathan, la ceea ce îi spusese acesta cu două săptămâni în urmă, când se întâlniseră la Tanger. “Dacă se continuă așa, cu dezastrul financiar, criza economică și socială, polarizarea politică, se va ajunge la un nou război mondial … fascismul …” “Nu ești cumva prea pesimist?” îl întrerupsese Patrick. “Nu dragul meu, de loc. Și, pe urmă, noile nuclee de putere, privatizarea unor părți importante ale serviciilor secrete de informații … controlul statului asupra activității noastre este de fapt nul. Gândește-te numai la Bou-Azzer! Și nu este singurul loc …”
– Ia loc, te rog. De ce stai în picioare? Desigur, Alexa și Jacky sunt atrăgătoare … Ha, ha … Sau farmecul Marocului te copleșește? a întrebat râzând Brian Fielding.
Patrick s-a așezat lângă Anders Edfeldt. Privirea ironică a lui Jaques Brunell îl indispunea. “La dracul!” a exclamat în gând și s-a întors spre chelnerul care aștepta comanda.
– Un suc de portocale și o cafea. Aveți gheață?
– Da, domnule. Vă aduc și luați dumneavoastră cât doriți.
– Dragele mele doamne, acesta este eroul irlandez despre care v-am vorbit, a spus Brunell și a făcut un gest larg, afectat, cu mâna spre Patrick.
– Domnule McGeen, am dori să ne vorbiți ceva mai pe larg despre intențiile dumneavoastră și despre cum anume vă putem fi de folos, l-a interpelat Alexa Vancea pe irlandez și l-a privit în ochi.
Patrick McGeen s-a tulburat puțin. “Ce ochi frumoși are” s-a minunat el în gând și a răspuns prompt:
– Vom discuta ceva mai târziu, când ajungem acasă, vreau să spun la locuința mea din Agadir. Aș dori să vă arăt ceva …
– Scuzați-ne, dar suntem oarecum grăbiți. Nu cred că avem timp să ajungem la dumneavoastră, a intervenit doctorul Edfeldt. Trebuie să ne întoarcem la Essaouira în seara aceasta și …
– Regret, l-a întrerupt Patrick, dar nu vă puteți întoarce la Essaouira. Cel puțin un timp vom …
– Ce vreți să spuneți? a întrebat iritată Alexa. Trebuie să ne întoarcem. În două zile trebuie să plecăm înapoi în Togo. Am treburi urgente la Lome.
– Și eu, a spus Jacky și s-a înroșit.
– Bineînțeles că ne întoarcem, le-a susținut cu ton decis Anders Edfeldt. Domul McGeen nu știe probabil cât de ocupați suntem …
– Nu vă puteți întoarce, l-a întrerupt Patrick din nou. Din păcate, situația s-a schimbat între timp. Credeam că v-a spus Brian că …
– Ne-a spus doar că nu puteți veni la Essaouira și că trebuie să ne întâlnim aici, a ripostat din ce în ce mai iritată Alexa Vancea. Am cursuri peste câteva zile, nu am timp de pierdut.
– Va trebui să contactați locurile de muncă și să vă luați un concediu, cel puțin două săptămâni.
Cei trei l-au privit uluiți.
– Lucrurile stau în felul următor, a continuat calm Patrick. Am fost deconspirați. Jaques, americanul cu care te-ai întâlnit acum două zile, Kevin, a fost asasinat la scurt timp după ce v-ați văzut în Essaouira. Nu ați citit ziarele? Colaboratorul meu, John McRory și cu mine am părăsit baza de la Bou-Azzer în grabă mare. Ne-am refugiat aici. Suntem în pericol. Toți suntem în pericol. De asta v-am chemat. Nu cred că au avut încă timp însă vor afla cu siguranță despre întâlnirea de Vinerea trecută a lui Jaques și Kevin, iar apoi vor afla despre voi toți și …
– Imposibil! a exclamat Alexa. Ce amestec avem noi în chestiunea asta? Noi …
– V-ați întâlnit de două ori cu Jaques în Essaouira. Sunteți deci amestecați până peste cap. Sunteți în pericol.
– Dar …
– Nici un dar! a întrerupt-o oarecum grosolan Patrick McGeen. Nu știți cu cine aveți de-a face! Nu vă puteți imagina cine se află pe urmele noastre. Jaques și Brian știu câte ceva, dar nici ei nu pot înțelege pericolul în care ne aflăm. Este aproape un miracol că Jaques n-a fost lichidat. S-au temut probabil să nu facă vâlvă prea mare. Doi occidentali asasinați în aceeași zi, în același loc … Mai probabil este că nu au știut despre întâlnire, dar până mâine vor afla cu siguranță totul, despre Jaques, despre Brian și despre voi toți. Așa încât nu există cale de întoarcere. Rămânem împreună aici, la Agadir, a încheiat cu ton categoric Patrick McGeen.
Din volumul în pregătire la Crime Scene Publishing