Un ciocănit discret a destrămat liniștea profundă care domnea în biroul profesorului Reinhart Hesse, directorul științific al proiectului Blue Bird. Bărbatul cu păr șaten, ondulat, așezat în singurul fotoliu din încăpere, a ridicat ochii de culoarea oțelului din carte și a privit ceasul de pe perete. Era ora 23,15. Și-a întors privirea mirată spre ușă și, cu toate că nu aștepta pe nimeni la ora aceea târzie, a spus cu ton decis:
– Intră.
Un bărbat scund, vânjos, cu capul în formă de ou a închis fără zgomot ușa în urma lui, a făcut câțiva pași și s-a oprit brusc în conul de lumină proiectat de lampadarul din spatele fotoliului în care stătea profesorul Hesse.
– A! Tu erai, Mountjoy! a exclamat Reinhart Hesse și, nu fără o oarecare neplăcere, a pus cartea deschisă pe măsuța din dreapta lui.
Chipul celui care tocmai intrase în cameră era ciudat. Deși colaborau de mulți ani, Hesse nu reușea să învingă repulsia pe care i-o stârnea. Un chip de un alb nefiresc, pielea foarte întinsă, ca le rechini, pe osatura craniului, ochii, lipsiți de sprâncene și gene, privind fără expresie, ca două bile de porțelan albastru. Gura mare, cu buze subțiri, fără contur, părând mai curând o fantă, amplifica senzația neplăcută de animal de pradă. Robert Mountjoy era eminența cenușie a bazei de la Bou-Azzer și inițiatorul proiectului Blue Bird. Nimeni nu cunoștea cu exactitate care era poziția ocupată de acesta în cadrul serviciului de informații. Circulau zvonuri bizare despre el, reușind să-i tulbure chiar și pe agenții experimentați care lucrau la bază. Profesorul Hesse nu era însă interesat de zvonuri, pe el îl interesa activitatea de cercetare, iar Mountjoy nu era de loc zgârcit, din contră. Singurul lucru care-l deranja pe Reinhart Hesse era urâțenia acestuia. Reinhart Hesse admira frumusețea, armonia, poezia, muzica. Urâțenia îl deprima. El însuși era un bărbat înalt, bine făcut, cu trăsături regulate și mișcări elegante. Era și puțin poet.
– Ia loc, a ordonat profesorul Hesse și a făcut un gest cu mâna spre un scaun aflat în afara conului de lumină, scăpând astfel de priveliștea neplăcută pe care i-o oferea vizitatorul nocturn. Vrei să bei ceva? a întrebat nu tocmai convins.
– Un whisky, te rog.
Reinhart Hesse s-a ridicat agil din fotoliu și s-a îndreptat cu mișcări elegante spre dulăpiorul situat într-unul din colțurile încăperii. A turnat whisky într-un pahar și vin alb într-altul, apoi, după ce a depus paharul în mâinile albe și reci ale oaspetelui, s-a reașezat în fotoliu și a început să guste din vinul german, demi-sec, pe care și-l procurase de la o podgorie din Bavaria.
– Pot să-ți fiu de folos cu ceva? a întrebat profesorul după un timp.
– Aș dori să știu ce crezi despre dispariția lui McGeen și a lui McRory și dacă, eventual, s-au luat măsuri pentru a fi găsiți, a răspuns Robert Mountjoy pe un ton sec. Ambii sunt colaboratorii tăi și ești responsabil pentru acțiunile lor, nu-i așa?
Tonul vizitatorului l-a iritat pe Reinhart Hesse. Cum își permitea să i se adreseze în felul acela nepoliticos? La o oră atât de înaintată, deranjându-l în propriul birou, în timpul lui liber. S-a abținut totuși și a răspuns destul de rece:
– Dragă Mountjoy, nu este cazul să intri în panică. McGeen și McRory sunt liberi până mâine dimineață. Ce te face să crezi că au dispărut?
– Am motivele mele …
– Ce motive? l-a întrerupt Hesse și l-a privit sfidător.
“Imbecilul ascunde ceva!” a exclamat în gând, simțindu-se din ce în ce mai iritat. Bineînțeles că știa și el că cei doi colaboratori ai săi dispăruseră. Știa și unde se aflau, măsurile le luase deja, dar nu avea de gând să le discute cu Mountjoy. Soarta celor doi îl privea doar pe el. Erau subalternii lui. Patrick McGeen îl dezamăgise teribil. Avusese simpatie pentru el. Era un bărbat frumos, nu ca pocitania din fața lui. Foarte competent ca psiholog și cultivat …
– Nu pot să-ți spun. Strict secret, i-a întrerupt gândurile vocea metalică a lui Mountjoy. Trebuie să-i găsim, să-i aducem înapoi la bază și să-i interogăm. Nu pot să-ți spun mai mult. Trebuie luate măsuri.
“Imbecilul!” a exclamat din nou în gând Hesse. “Secretul lui Polichinelle!” Ca și cum el nu știa cu ce se ocupau cei doi în ultimul timp. În fine, nu știa exact cu ce, dar oricum era ceva împotriva planurilor lor. Agentul care-l urmărise pe Jaques Brunell, după întâlnirea de Vineri cu americanul Kevin, continuase supravegherea și descoperise cuibul conspiratorilor din Agadir, cuib în care se aflau și McGeen și McRory. Îi telefonase în cursul după-amiezii și îl informase despre grupul celor aflați acolo, iar el îl contactase pe Nabil. Miercuri noapte, totul va fi rezolvat. Încă un atentat al fundamentaliștilor, atentat în care șapte europeni își pierd viața.
– Cred că te pripești, a spus profesorul Hesse. Probabil, cei doi se află încă la Casablanca. În vreun bordel. În ultima lună nu au avut nici un weekend liber, așa încât poți să-i înțelegi, nu?
– Iar eu cred că ești prea nonșalant, a mormăit Robert Mountjoy. Cei doi au fugit. Știu sigur asta. Trebuie să iei măsuri, a încheiat sec acesta.
Reinhart Hesse s-a înroșit la față și a spus cu voce tăioasă:
– Știi ceva, Mountjoy! Dacă ești atât de sigur, atunci trebuia să iei tu măsurile necesare, nu să mă deranjezi pe mine la miezul nopții. Eu nu sunt sigur așa încât, pentru moment, nu voi face nimic. Te rog să mă lași singur. Sunt obosit. Vreau să mă culc.
Bărbatul scund, cu aspect de rechin, s-a ridicat brusc în picioare și, fără a-și lua rămas bun, a părăsit încăperea, trântind ușa cu zgomot în urma lui.
“Imbecilul!” a exclamat a treia oară în decurs de jumătate de oră profesorul Hesse și, oftând, s-a ridicat din fotoliu. S-a dus la dulăpior și a umplut din nou paharul cu vin. A început apoi să măsoare încăperea cu pași mari în timp ce sorbea din pahar. Robert Mountjoy îl iritase peste măsură. Nu era de ajuns că arăta dezgustător, dar era și neloial, lucra pe la spatele lui, deținea secrete și începuse să-l trateze ca pe un subordonat pe el, Reinhart Hesse, o somitate în lumea psihiatrilor. Îl ura și pe Patrick McGeen. Îl considerase prieten, aproape egalul lui, îi admirase frumusețea și inteligența, iar acesta îl trădase pentru nu se știe ce cauza pierdută dinainte. Și el, care crezuse că Patrick era interesat de știința pură, de frumusețea “jocului cu mărgelele de sticlă”. “Da. Trebuie să accept singurătatea. Spiritele superioare sunt singure. Nu au nevoie de nimeni. Își ajung lor însuși. Nu au nevoie nici măcar de Dumnezeu! Adevărul, doar adevărul științific contează! Iar eu mă număr printre aceste spirite. Voi trăi singur”, a decis Reinhart Hesse în gând și s-a reașezat în fotoliu.
Din volumul în pregătire la Crime Scene Publishing