În aceste zile fierbinți pentru democrația românească mulți au așteptat reacțiile ambasadelor occidentale la București care să reclame abuzul intenției de suspendare a președintelui fără să fie cazul unor încălcări într-adevăr flagrante ale Constituției.

Dar, ce să vezi? Francezii spun că toate statele membre de UE trebuie să respecte “valorile democratice”, germanii “observă cu atenție recentele evoluții din România”, iar britanicii spun că este importantă “respectarea statului de drept”. Ca să nu rămână “nelistați” printre marile puteri, au trimis și italienii o poziție oficială, prin care anunță nevoia unei “clarificări de urgență care să confere sentimentul unui parcurs normal”. Poezie.

Și mai la Vest, partenerul strategic american a avut câteva declarații privind “efectele serioase” ale unei suspendări a președintelui cu încălcarea constituției, dar mesajul indirect a fost mult mai puternic. Chiar în ziua “cuțitelor lungi”, când a fost propusă suspendarea, 4 iulie, noul premier a vorbit în curtea ambasadei la sărbătoarea SUA. Ce credit mai clar decât găzduirea acestui discurs chiar în ziua atacului?

Problema nu este însă nivelul de duritate al acestor luări de poziții, ci înfrigurarea cu care sunt așteptate. Sigur, România a depins mereu de marile puteri în încercarea sa de a se construi ca națiune, de a se dezvolta. Dar de aici, din această dependență de mesajele externe – ce au spus nemții, dar francezii, dar americanii, ce spun americanii – reiese fragilitatea sa instituțională.

Iar fragilitatea provine din faptul că oamenii nu sunt convinși că respectarea regulilor este bună, iar administratorii țării nu arată că pot avea propriile soluții. Ce răspund de exemplu miniștrii sau secretarii de stat de la Finanțe când sunt întrebați ce fac pentru a micșora evaziunea fiscală sau pentru a opri risipa cheltuielilor publice? “Vom face un program cu Banca Mondială.”

Păi cum să aibă România instituții puternice când totul, dar absolut tot ce se întâmplă pe plan fiscal spre exemplu trebuie să treacă pe la Comisia Europeană și pe la FMI? Are Ministerul de Finanțe 30.000 de angajați? De ce nu poate căpăta fiecare dintre ei drept de control la plata TVA, să amendeze în secunda doi orice comerciant care nu eliberează bon fiscal la achiziție?

Sau de ce nu pune nimeni pe masă consecințele aplicării “sfaturilor” FMI și ale Băncii Mondiale care au cerut spargerea companiilor din căi ferate și electricitate pentru “eficientizarea” lor? La căile ferate, un dezastru. Viteza medie a scăzut în ultimul deceniu de la 55 km pe oră la 45 km pe oră. Normal când resursele sunt irosite în companii separate, cu servicii juridice, contabile diferite și când nici nu mai știi cine este șef într-o gară – cel de la CFR Călători, de la CFR Marfă sau de la CFR Infrastructură? Culmea este că, potrivit ultimei scrisori de intenție trimise de Guvern, chiar FMI cere acum (adică Guvernul “cere”, prin scrisoare) fuziunea companiilor de întreținere și reparații ale CFR Marfă și Călători.

După ani de zile de dictare, înalții funcționari români au ajuns un fel de roboți. Pur și simplu nu mai pot analiza cu mintea lor ce este sau ce nu este în avantajul României. De asta a și putut de altfel fostul premier Emil Boc să stea la guvernare atâta timp când de fapt nu înțelegea nimic.

În acest ritm, România riscă să fie luată ostatică pe drumul modernizării, ceea ce poate deveni la fel de rău ca și atunci când ar rămâne pe afară, într-o zonă gri. Ce capacitate proprie de analiză și evaluare a propriilor interese are România față de țările străine, fie acestea dintr-un grup cum este Uniunea Europeană cu care avem înțelegeri speciale, fie nu?

Polonia a știut de-a lungul timpului să-și urmărească foarte bine propriul interes în agricultură spre exemplu, a negociat strâns la Bruxelles, iar acum roadele se văd – exporturile agroalimentare s-au dublat în primii cinci ani de la aderare. Ungaria își finanțează practic în prezent reducerea de contribuții sociale și de taxe la IMM-uri din taxarea specială a băncilor și a multinaționalelor – făcută în pofida tuturor criticilor UE. Cehia spune pe șleau ori de câte ori are ocazia că euro nu mai este o țintă și de ce ar avea nevoie de o monedă care acum mai mult creează probleme decât oferă avantaje. Abordări pragmatice. Exemple de protejare a interesului național. Noi ce facem?

Ziarul Financiar a propus ieri o temă, de exemplu, care ar trebui să fie pe prima pagină a oricărui program de guvernare: De ce o vânzătoare la hipermarket în Franța poate să cumpere din salariu de cinci ori mai mult lapte decât aceeași vânzătoare din România? Cu alte cuvinte, de ce salariile sunt atât de mici și mâncarea este atât de scumpă? Care sunt beneficiile României (sau când vor veni) din liberalizarea comerțului?

Au trecut totuși 22 de ani de când reformăm și iar reformăm. Ar fi cazul să înceapă să fie date răspunsuri, inclusiv de unde se așteaptă acum mesajele care să salveze statul de drept.

Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.