Despina Skeletti‑Budișteanu este fiica avocatului Radu Budișteanu, fost ministru al Cultelor și Artelor în guvernele Ion Gigurtu și G‑ral Ion Antonescu. În 1938, Radu Budișteanu este ales deputat, iar după două luni, când regele Carol al II‑lea instaurează dictatura regală, este arestat și condamnat la 7 ani închisoare. În 1940, este grațiat de același rege și numit ministru în Guvernul Gigurtu. În 1944, la instalarea noului regim socialist, este urmărit pentru a fi din nou arestat, dar reușește, cutreierând prin țară, să se ascundă timp de 4 ani. În 1948, este arestat și reținut 8 ani fără a fi judecat. În 1956, este judecat și condamnat la 14 ani detenție grea. Este eliberat în 1962.
Născută în 1930, la un pas de vremurile tulburi ce aveau să întoarcă întreaga societate cu susul în jos, Despina Skeletti‑Budișteanu a fost nevoită să‑și încheie abrupt și mult prea devreme o copilărie frumoasă și să înceapă o viață care, deși avea toate premizele să fie un vis, s‑a transformat într‑un coșmar. Instalarea comuniștilor la putere și arestarea tatălui au adus cu ele un întreg cortegiu de nenorociri, de la nivelul micro al familiei până la nivelul macro al lumii din jur, pe care tânăra de atunci le înregistra, fizic, psihic și mental, fără putință de a le înțelege, cu veșnica teamă a incertitudinii zilei de mâine, dar cu instinctul acerb al supraviețuirii. Promiscuitatea viețuirii într‑o casă supraaglomerată, sărăcia și mizeria de dincoace și de dincolo de pragurile ei, munca istovitoare și istovitoarea căutare a unui loc de muncă, incertitudinile și nesiguranța, violurile, șantajele și bârfa, iată parametrii viețuirii Despinei Skeletii‑Budișteanu în spațiul românesc pe care tatăl ei îl iubise așa de mult și pe care a reușit să‑l părăsească în 1972, refugiindu‑se în Germania. În acest tumult cenușiu al vieții, iubirea pentru Vlad Skeletti și pentru Bogdan, copilul mult dorit, își aruncă sclipirea vindecătoare, iar în paginile cărții unda vioaie a ludicului.
În Descendenți condamnați, Despina Skeletti‑Budișteanu își rememorează retrăindu‑și viața de om menit să sufere pentru singura vină de a fi avut un tată care s‑a încăpățânat să nu renunțe la propriile idei și valori, în ciuda amenințării negurii comuniste care avea să se aștearnă asupra tuturor.
1947
– Ce faci, signorinella? Sărut mânușițele. Ia uite pe cine văd eu!
Ridic ochii din pământ. Aveam obiceiul să umblu privind pe jos. Prost obicei. Mai ales când eram grăbită ca acum, să duc acasă cele câteva lucruri de mâncare pe care le cumpărasem și să mă duc apoi să mă plimb puțin.
– Ah, dumneata! În fața mea, Vlad Skeletti. Într‑adevăr, nici eu nu mă așteptam deloc să te revăd. Ce faci pe aici? Eu am o săptămână de vacanță și m‑am hotărât pe nepusă masă să plec la Bușteni. Am sosit ieri și aș vrea să mă odihnesc puțin.
– Și eu sunt într‑o scurtă să zicem vacanță, dar hai, nu vrei să bem o cafea și să stăm puțin de vorbă?
Ne punem amândoi pe râs. Cred că nu știam niciunul de ce râdeam așa prostește. Mie îmi făcea mare plăcere să‑l văd. Într‑adevăr, mare plăcere.
Intrăm în cafenea, unde era lume foarte puțină la ora aceea.
– Spune ce ai mai făcut de când nu te‑am văzut. E mult, dar mi se pare ieri.
– Ce să‑ți spun? În ultimul timp am învățat foarte mult. Anul trecut, în iarnă, am urmat clasa a VI‑a de liceu la Pitar Moș. Nu știu dacă‑ți mai amintești că sunt acolo. Un grup de cinci eleve ne‑am hotărât să facem o cerere la Ministerul Învățământului ca să ne aprobe să dăm doi ani într‑unul. În vară, ne‑am pregătit în particular pentru materiile clasei a VII‑a și acum tocmai am terminat examenele, iar în septembrie începem clasa a VIII‑a în curs normal, urmat de bacalaureat tot la Pitar Moș. A fost un tur de forță, dar nu știu de ce am presentimentul că va fi din ce în ce mai greu pentru noi și aș vrea să am măcar bacalaureatul în buzunar.
– Te felicit pentru acest efort și pentru rezultatele obținute, dar nu fi atât de pesimistă, cu toate că ai puțină dreptate în ce spui. Și eu am fost supus la grele încercări pentru că Ana Pauker, care e noua ministreasă la Externe, taie și spânzură. A dat afară pe toți funcționarii, înalți și mai puțin înalți din minister, a retras toți ambasadorii și tot corpul consular din străinătate și‑și instalează oamenii ei. Printre cei maziliți sunt și eu. Unii dintre colegii mei, care se aflau la diverse posturi în străinătate și au avut posibilitatea să aranjeze să nu se mai întoarcă în țară (Georges Rosetti la Paris, Radu Fortunescu la Roma și alții) au rămas acolo. Ce curaj și ce pas formidabil în viață. Sigur că trebuie să și poți să‑l faci. Eu nu l‑aș fi lăsat niciodată pe tata singur aici. Dar, signorinella, hai să nu mai vorbim de lucruri așa grave și triste. Vezi ce zi frumoasă e? E făcută pentru noi doi. Să știi că m‑am gândit de multe ori la dumneata, dar de fapt nu știam pe unde ești. Unde stai aici? Eu am o cămăruță undeva, simpatică, nu vrei să facem o plimbare? Tocmai am cumpărat niște cacao, să intrăm la mine să facem o cacao.
***
– Hai să intrăm la mine. Stau chiar aici și cacao putem face și la mine. Și de altfel tocmai am cumpărat câte ceva de mâncare.
Intrând, am adăugat ca pentru mine: și sunt singură. Nu știam de ce mă simțeam foarte tulburată și aveam chef de altceva decât de cele zilnice. Apoi, mi‑am dat seama că aveam poftă de el. Îmi plăcea grozav și găseam că ne potrivim bine. Îmi plăcuse de când îl văzusem la Brașov, la 14 ani neîmpliniți. Finețea, distincția, aerul nobil, așezat și foarte sigur peste o privire jucăușă și îndrăzneață m‑au cucerit de atunci. La o a doua întâlnire, fugitivă, la Yacht Club, unde juca tenis cu tatăl său, am văzut de unde îi veneau distincția și frumsețea. Iar în ziua aceea mi l‑a scos Dumnezeu în față, când tocmai încercam să‑mi alung din minte eforturile făcute în ultimul timp.
– La ce te gândești? m‑a întrebat ajutându‑mă să‑mi dezbrac jacheta. Dar nici n‑am apucat să scot un braț din mânecă că, întorcându‑mă, mi‑a închis gura cu o lungă sărutare. Era atât de dorită și atât de neașteptată această sărutare, încât i‑am răspuns. Nu avusesem parte de așa ceva până atunci. Nu știam ce e un sărut adevărat, dar în momentul acela nu‑mi păsa, îmi plăcea. Avusesem mereu prea mult de lucru, eram prea serioasă, prea cu gândul numai la ce se face și la ce nu se face, la ce trebuie și ce nu trebuie. Mi se părea că nu plac nimănui. Nu avusesem curtezani.
– Iar merg rotițele în căpșorul ăsta delicios. Vino încoace, lasă gândurile, vino la mine în brațe, vino să te sărut, să te mângâi, să te privesc, să‑ți spun cât te plac. De când o doresc și de câte ori m‑am gândit la această clipă! Cât mi‑ai plăcut de când te‑am văzut prima oară! O cât mi‑ai plăcut! Ești frumoasă, ești raza ruptă din soare pe care am văzut‑o atunci la Brașov prima oară, iar acum ești mai frumoasă, mai cuceritoare, mai fermecătoare.
Tot ascultându‑i vâltoarea de vorbe, m‑am lăsat legănată și alintată, mângâiată și sărutată și în cele din urmă, luați amândoi de pasiunea momentului, parcă vrăjită, am ajuns să mă dezlănțui în brațele lui. Nu știu nici cum și nici când. Eram îmbătată de el și de moment. L‑am simțit deodată atât de aproape cum n‑aș fi crezut că pot fi două ființe. În clipa următoare, eram departe, departe, aruncată în văzduhuri, ajungeam în cer. Ființa lui întreagă mă chema din nou la el, aproape, aproape de tot. Ceea ce se întâmpla cu mine erau senzații probabil omenești, mi‑am zis deodată, când l‑am simțit ridicându‑se de lângă mine și l‑am văzut deschizând larg geamul. Camera era chiar la picioarele Caraimanului și patul în fața crucii. Eram sub ea și ea era în fața mea. Desigur, așa voia Dumnezeu, care acum ne binecuvânta și care ne va ajuta. Zâmbeam. Eram în extaz și aveam mare încredere. Totul mi se părea învăluit în lumini de aur și de argint.
– Signorinella mea, amore, amore, mi‑a murmurat ușor la ureche. Ce zi de neuitat, ce clipe fantastice!
– Nu‑mi vine să cred, am șoptit. Lasă‑mă, te rog, puțin să încerc să mă trezesc din acest vis. Hai să bem o cacao.
***
– Am vrut să‑ți spun că nu sunt în vacanță, mi‑a mărturisit de parcă ar fi fost un păcat. Și și‑a luat un aer serios. Sunt aici pentru că am fost chemat la un birou pentru câteva traduceri de acte din italiană. Știi, de când mi‑a dat un picior în lucru, eram prea serioasă, prea cu gândul numai la ce se face și la ce nu se face, la ce trebuie și ce nu trebuie. Mi se părea că nu plac nimănui. Nu avusesem curtezani.
– Iar merg rotițele în căpșorul ăsta delicios. Vino încoace, lasă gândurile, vino la mine în brațe, vino să te sărut, să te mângâi, să te privesc, să‑ți spun cât te plac. De când o doresc și de câte ori m‑am gândit la această clipă! Cât mi‑ai plăcut de când te‑am văzut prima oară! O cât mi‑ai plăcut! Ești frumoasă, ești raza ruptă din soare pe care am văzut‑o atunci la Brașov prima oară, iar acum ești mai frumoasă, mai cuceritoare, mai fermecătoare.
Tot ascultându‑i vâltoarea de vorbe, m‑am lăsat legănată și alintată, mângâiată și sărutată și în cele din urmă, luați amândoi de pasiunea momentului, parcă vrăjită, am ajuns să mă dezlănțui în brațele lui. Nu știu nici cum și nici când. Eram îmbătată de el și de moment. L‑am simțit deodată atât de aproape cum n‑aș fi crezut că pot fi două ființe. În clipa următoare, eram departe, departe, aruncată în văzduhuri, ajungeam în cer. Ființa lui întreagă mă chema din nou la el, aproape, aproape de tot. Ceea ce se întâmpla cu mine erau senzații probabil omenești, mi‑am zis deodată, când l‑am simțit ridicându‑se de lângă mine și l‑am văzut deschizând larg geamul. Camera era chiar la picioarele Caraimanului și patul în fața crucii. Eram sub ea și ea era în fața mea. Desigur, așa voia Dumnezeu, care acum ne binecuvânta și care ne va ajuta. Zâmbeam. Eram în extaz și aveam mare încredere. Totul mi se părea învăluit în lumini de aur și de argint.
– Signorinella mea, amore, amore, mi‑a murmurat ușor la ureche. Ce zi de neuitat, ce clipe fantastice!
– Nu‑mi vine să cred, am șoptit. Lasă‑mă, te rog, puțin să încerc să mă trezesc din acest vis. Hai să bem o cacao.
***
– Am vrut să‑ți spun că nu sunt în vacanță, mi‑a mărturisit de parcă ar fi fost un păcat. Și și‑a luat un aer serios. Sunt aici pentru că am fost chemat la un birou pentru câteva traduceri de acte din italiană. Știi, de când mi‑a dat un picior în fund Ana Pauker, îmi caut mereu de lucru. Îmi mai vine câte ceva de la moșie, însă foarte puțin, dar să nu mai vorbim despre asta. Voiam să‑ți spun doar că mâine dimineață voi pleca foarte curând ca să pot fi acolo la 7, când se deschide. Lucrez vreo două ore și mă întorc. O să trec pe la mine să mă schimb, așa că tu, amore, ai timp să dormi și să încerci să te odihnești.
Aerul serios nu l‑a ținut mult și, aprinzându‑și o țigară, a venit iar lângă mine și a început să‑mi spună prostii ca să râd în continuare, pe motiv că‑i place râsul meu. Râzând eu așa de toate tâmpeniile pe care mi le spunea, m‑am gândit că‑l voi face praf dacă‑i spun că am fost și eu pe la moșii și știu ce e aia.
– Ce fel de moșie ai, domnul meu, și pe unde e plasată? Știi, am fost și eu la două moșii, cred că printre cele mai mari din țară. Una este în Moldova pe lângă Botoșani, a lui Ion Goilav, soțul uneia dintre cele mai bune prietene ale mamei, Yolly născută Gărdescu. Se numește Cocoreni. Cealaltă este în Tutova, lângă Bârlad, a altei foarte bune prietene a mamei, Marie‑Jeanne Atanasovici, născută Ventura. Se numește Pogana.
– Vai ce viață lungă ai avut de‑ai ajuns la două moșii și‑ai cunoscut viața de acolo!
– Hai, nu mai râde de mine. Să știi că mi‑a plăcut foarte mult viața acolo și mi s‑a părut foarte interesant și special tot ce am văzut. La Goilav, nu aveam decât vreo 6 ani când m‑am dus prima oară cu părinții, într‑o vară, cu mașina. Drumul de la București la Botoșani a fost plin de aventuri, deoarece mașina tatei fiind decapotabilă am ajuns la destinație sub formă de manechine înfășurate în valuri mai mult sau mai puțin subțiri de praf, care au avut darul să ne camufleze așa de bine că nu ne‑a recunoscut nimeni. În afara unei pene de cauciuc cu schimbare foarte anevoioasă a roții în plină arșiță, a camuflării până peste cap în praf și a unei pene de motor care l‑a transformat pe tata în Omul Negru care venea seara să ne sperie când nu eram cuminți, restul a decurs probabil normal, căci am ajuns totuși în ograda moșiei, înconjurați de câini mai mari și mai mici, de țărăncuțe și de frații lor care au făcut așa o zarvă că au adus la fața locului o grămadă de curioși, de la conacul de sus și de la conacul de jos. În fine, după această debarcare în pompă, am reușit să ajungem în camerele noastre, care ne așteptau curate, proaspete, luminoase și parcă cu zâmbetul pe buze. După ce ne‑am spălat și l‑am cunoscut pe stăpânul locurilor, Ion Goilav, care arunca din capul mesei deținut cu mândrie cu boțul de mămăligă fierbinte direct în farfuriile cu lapte ale comesenilor, îndemnându‑i cu voce puternică să se înfrupte din roadele pământului moldovean, și pe iubita lui soție Yolly, care ciripea întruna lângă el, încurajându‑l să facă prostii și șotii la această masă abundentă la care nu știam din ce bunătăți să gustăm mai întâi, am trecut în grădină, la umbra copacilor seculari, unde se lua cafeaua, iar copiii aveau dreptul la câte un borcan cu dulceață, pe care o savurau retrăgându‑se și ei undeva, mai departe de „cei mari”. În afară de noi doi, mai erau niște copii, dar nu mai țin minte cine erau, doi băieți mari și frumoși, nepoții lui moș Ion.
– Da, desigur, mergeam și eu la moșia lor și erau într‑adevăr doi tineri ca mine. De unul mi‑aduc bine aminte, era Răzvan Goilav. Pe unde o mai fi oare? Se putea să nu‑ți aduci aminte de niște băieți frumoși!
– Da, nu mai râde. Mai apoi, în anii când tata a fost închis prima oară, Șerban și‑a petrecut acolo vacanțele trei ani la rând. Era o moșie splendidă și o viață tot așa. Pe mine m‑a invitat tanti Marie‑Jeanne la ea, la Pogana. Ea avea un băiat cu trei ani mai mic ca mine, Vladi, și ne jucam foarte bine împreună. Și acolo este o moșie foarte mare. În fiecare după‑amiază, pe o căldură groaznică, toată lumea trebuia să doarmă. Ferestrele mari deschise erau acoperite cu perdele subțiri, albe, care încercau să țină pavăză căldurii, dar care reușeau mai mult să ne ferească de tot felul de bondari și muște ce se repezeau de afară spre răcoarea din interior, prinzându‑se însă în ochiurile mărunte ale perdelelor și rămânând agățate să bâzâie ca nebunele. La Pogana, am reușit să călăresc și să fac curse cu Vladi. Eu pe bihuncă și el cu caleașca. Atelajele erau atât de diferite și toate erau la dispoziția noastră; nu aveam decât să ne alegem ce dorim. Mai era și un docar, celelalte nu‑mi mai amintesc cum se numeau. Eu adoram bihunca, mai rapidă decât caleașca și docarul. Era ca un sul lung de 2‑3 metri, pus pe 4 roți, la care se înhăma un cal. Se stătea călare pe el ca pe cal, dar fără șa. La început, până am învățat să le conducem, mergea cu noi câte un vizitiu care ne‑a arătat meșteșugul. Când l‑am stăpânit, au început să ne lase singuri, ceea ce era o mare victorie. Răpuși de foame, când ajungeam la masă, începea să ne curgă direct în farfurii – dintr‑un aparat foarte modern instalat pe masă, în care se vărsaseră în prealabil câțiva litri de lapte și pe al cărui buton apăsa tanti Marie‑Jeanne –, pe un orificiu smântână, pe altul unt, pe altul brânză. Mămăliga fumegândă care aștepta pe masă era însoțită de niște ochiuri sosite exact când trebuia. După această orgie, reușeam cu greu să mai înghițim vreun picior de pasăre friptă, mai ales că știam că înainte de a merge la culcare ne aștepta borcanul cu dulceață proaspătă. Apusurile pe care le‑am văzut acolo sunt de neuitat. Soarele apunea după un șir de coline joase, aruncând pe măsură ce cobora razele lui aurii peste lanurile de grâu și păpușoi ce se întindeau cât vedeai cu ochii, transformându‑le nuanțele de la auriu până la cel mai discret galben cenușiu.
– Cam așa este și la noi. Zic la noi, pentru că moșia a intrat direct în proprietatea mea, fiindcă mama a murit când eu aveam un an, iar tata, fiind ofițer, nu avea dreptul să moștenească zestrea mamei, însă a fost administrată de un frate al mamei, moș Nicu. Bunicul meu Jean Mavrocordat, pe care l‑am iubit foarte mult, a avut o moșie de 1400 de ha pe care a lăsat‑o celor 7 copii ai lui: Georges (care are doi urmași, o fată și un băiat), Nicu (fără urmași), mama (un singur copil – eu), sora ei măritată Dombrowski (două fete și un băiat), Titea (fără copii) Alexandru (un copil din flori, recunoscut – Alexandru) și Mona (măritată Ghica, Lalu – fără copii), născută dintr‑o a doua căsătorie a bunicului. Conacul familiei este la Dângeni unde am venit aproape toți pe lume. Ramura familiei noastre Mavrocordat se trage din prințul Mavrocordat venit din Grecia să domnească în Țările Românești. De fapt, au fost doi frați, unul a domnit în Țara Românească și unul în Moldova, dar astea le știi desigur. Și pentru că‑ți vorbesc de familia Mavrocordat, vreau să‑ți spun câte ceva și despre familia Skeletti. Celălalt bunic al meu, Scarlat Skeletti, a fost general de armată. Este și o carte în biblioteca noastră scrisă de el. A avut doi frați: Nicu, care a fost poet și a făcut parte din Junimea, și Alexandru, compozitor. Voiam să‑ți povestesc numai cum, în tinerețe, bunicul, proaspăt militar căutându‑și soție, a ajuns într‑o familie moldovenească unde auzise că sunt trei fete. Culmea este că nu i‑au plăcut fetele, ci s‑a simțit atras de tânăra lor guvernantă franceză. S‑a îndrăgostit de ea și a luat‑o de nevastă. Așa se face că mama lui papà era din Nancy și că i‑a făcut iubitului ei soț 7 copii. Băieți au fost toți, în afară de unul, militari ajunși în grade înalte până la generali, numai unul a fost magistrat. Sora cea mai mare a fost tante Adine, cea care a înlocuit‑o pe mama mea și care m‑a crescut. Viața a fost minunată și la noi la moșie. Tata fiind militar, în copilărie am trăit mult acolo, la bunicul. Când regele Ferdinand l‑a numit aghiotantul lui, s‑a instalat la București și am început să stau mai mult cu el, dar numai după ce tante Adine s‑a mutat cu noi și s‑a putut ocupa de mine. Moșia mea se numește Iacobeni și se află lângă moșia Dângeni a bunicului, tot lângă Botoșani. De altfel, suntem vecini cu o serie de moșii și este obiceiul să mergem de la unii la alții, așa că nu suntem niciodată singuri. Casele sunt deschise, poți să ajungi oriunde la orice oră și ești bine primit. Viața era foarte plăcută acolo, dar papà, în 1932, după moartea lui Ferdinand, a fost numit de regele Carol al II‑lea atașat de legație la Roma, așa că noi am părăsit țara și în 1940, când a fost obligată și România să ia parte la cel de al Doilea Război Mondial, papà fiind militar, ne‑am întors în țară. Eu mi‑am continuat studiile de drept începute la Roma și apoi cursul pentru diplomație, intrând direct la Ministerul de Externe. Așa că am fost nevoit să stau mult la București și n‑am mai putut să mă duc la moșie decât din când în când, ceea ce am regretat foarte mult. Și eu îmi aduc aminte de clipe de neuitat. Când eram copil și în fragedă tinerețe, când cei mari se retrăgeau după dejun în grădină, eu mă urcam într‑un copac – era copacul meu și acolo îmi petreceam orele de după masă –, amuzându‑mă să‑i privesc pe cei de sub mine. Grădina era un parc mare cu copaci imenși, iar copacul meu, fiind foarte stufos, mă ascundea complet, așa că nimeni nu știa unde sunt, în vreme ce eu îi admiram de acolo pe frații mamei, care veneau cu iubitele lor și făceau sub copacul meu tot felul de prostii.
Fragment din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Vremea