Nu putini critici si cronicari literari, cu o structura sadica, jubileaza la intalnirea cu cartile slabe si le citesc pe cele bune cu regretul, parca, de a le constata calitatile. Ei vad sau inventeaza o jumatate goala a paharului, varsand – cu aerul ca nu o fac – mai mult sau mai putin din continutul recipientului literar.
an ce ma priveste, urmaresc indeosebi operele importante, scrise de autori reprezentativi, si nu am mari satisfactii atunci cand, la intersectia cu scrisul cate unui veleitar, o “executie” critica devine imperios necesara. Adevarul este ca asemenea ghilotinari plac mai mult publicului larg si celui specializat decat evaluarile pozitive: improscata cu sange, fila de hartie pare mai atractiva…
De o savuroasa complexitate a fost intalnirea cu opera prima a Nicoletei Salcudeanu, critic afirmat in paginile revistei “Vatra”. Volumul sau de debut, Graffiti (Cartea Romaneasca, 1999), contraria pana la perplexitate prin divortul intre meritele certe ale autoarei si stilistica sa deficitara. Pe de o parte, inteligenta, cultura bine asimilata, originalitate in avansarea unor puncte de vedere si o nota dominanta de malitie exegetica. Pe de alta parte, un stil caznit, pe alocuri insuportabil, o scriitura pretioasa pana la lesinatura: “Freatica nesmintita a admiratiei alumnale intinde o saltea cu iz vag de poltronerie ce amortizeaza lectura al fresco. Expurgarea “antisoc” a textului il aduce in iminenta primejdioasa a unui soi atenuat de amatorism”. Sau: “De ce-ar fi jurnalul lacheu scriptural? Poate el reprezenta o scriitura de liziera cand se strecoara cu atata abilitate si nonsalanta in miezul sau, cel putin, in proximitatea vartejurilor si vertijurilor fiintei? Existentialiceste vorbind, el articuleaza o mimica subiectiva ce poarta livrea pe nemeritate”. Etc.
Eroarea Nicoletei Salcudeanu de a adopta si practica un asemenea limbaj, inadecvat in raport cu textul comentat si comic in sine, s-a atenuat si corectat pe parcurs. imi place sa cred ca o cronica acida a mea din “Adevarul literar si artistic” (intitulata, cum altfel?, Pretioasele ridicole) a contribuit, fie si minimal, la aceasta evolutie. Dupa editarea tezei de doctorat, sub titlul Patria de hartie. Eseu despre exil (Editura Aula, 2003), autoarea a aparut cu un volum nou de cronici literare, intitulat, expresiv si simpatic, Pasiente (Ed. Ideea Europeana, 2005). Ramanand taioase, comentariile sale pe marginea cartilor sunt mult mai bine scrise. Se cauta si acum efecte de stil, dar plasticitatea textelor nu mai e divergenta in raport cu problematica lor. Ceea ce atrage imediat atentia si impune respect este curajul intelectual al autoarei, care nu ezita sa radiografieze si sa penalizeze critic nume sonore ale literaturii noastre (de la Nicolae Manolescu la Mircea Cartarescu). O lacuna, vorba lui Caragiale, ar fi ca alti scriitori, mai putin relevanti dar mai apropiati geografic de Nicoleta Salcudeanu, au parte de analize sensibil mai comprehensive. Dincolo, insa, de aceste inflexiuni ale patriotismului local, ardelenesc, este notabila incercarea criticului de a nu se lasa dominat de obiectul estetic, de literatura pe care o citeste, o comenteaza si o evalueaza intr-un mod cu totul personal.
Desenul din covor, frumoasa metafora a lui Henry James sondand structura si semnificatiile literaturii, ale criticii in marginea ei, se potriveste si in acest caz. Ma bucura faptul ca inca tanara comentatoare de la “Vatra” a evoluat in acest fel, aspirand la un desen integrator si renuntand la ciucuri.