Una dintre măsurile pe care judecătorul le poate dispune în procesul penal constă în desființarea înscrisurilor falsificate.
Poate face acest lucru atât judecătorul fondului, în contextul pronunțării unei soluții de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea executării pedepsei și, în anumite cazuri, chiar de achitare ori încetare a procesului penal, cât și judecătorul de cameră preliminară, ulterior adoptării de către procuror a unei soluții de netrimitere în judecată (clasare sau renunțare la urmărirea penală), în procedura special reglementată în acest scop.
În acest ultim caz, doar procurorul poate și este obligat să sesizeze instanța, prin chiar dispozitivul ordonanței prin care soluționează cauza, în situația în care din cercetările efectuate până la adoptarea soluției rezultă probe în sensul că înscrisul este falsificat, dar incidența unui caz dintre cele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau lipsa interesului public în exercitarea acesteia au împiedicat întocmirea rechizitoriului.
În lipsa unei astfel de sesizări, persoana interesată de încetarea efectelor înscrisului falsificat poate urma una dintre următoarele căi:
- formularea unei plângeri adresate procurorului ierarhic superior celui care a adoptat soluția, în situația în care procurorul nu a sesizat instanța pentru desființarea înscrisului falsificat, deși erau îndeplinite condițiile în acest sens;
- sesizarea instanței civile, pentru anularea actului juridic consemnat în înscris.
Referirea de mai sus ne obligă să mai facem o precizare, cu privire la înțelesul unor termeni.
Ceea ce dispune judecătorul penal, în cadrul oricăreia dintre procedurile menționate mai sus, este desființarea înscrisului falsificat, iar nu anularea actului. Este vorba, deci, de act în sens de instrumentum probationem, de înscrisul în care este consemnată voința părților, iar nu de înțelegerea intervenită între acestea, de acordul de voință viciat prin comiterea infracțiunii.
În ceea ce privește efectul unui astfel de demers cu privire la actul juridic în sensul de negotium juris, deci cu privire la acordul de voință al părților consemnat în înscris, acesta depinde de scopul în care legea civilă reglementează forma scrisă pentru actul juridic în discuție: dacă forma scrisă este reglementată ad validitatem, consecința va fi aceea a anulării actului; dacă, însă, forma scrisă este reglementată ad probationem, urmarea desființării înscrisului este imposibilitatea dovedirii prin alt mijloc de probă.
Nefiind vorba despre anularea unui act, ci doar despre desființarea înscrisului, măsura nu se va dispune în toate situațiile în care un act este rezultatul comiterii unei infracțiuni, ci doar când în legătură cu acesta s-a comis o infracțiune de fals (fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals în declarații, fals privind identitatea, falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată etc.).
Ca urmare, în situația în care într-o cauză s-au efectuat cercetări atât pentru o infracțiune de fals, cât și pentru o altă infracțiune (înșelăciune, șantaj), măsura desființării înscrisului se va dispune în procedura vizând infracțiunea de fals. Astfel, dacă, de exemplu, s-a dispus trimiterea în judecată pentru infracțiunea de înșelăciune și clasarea pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, pentru că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale sau pentru că nu a fost identificat autorul falsului, procurorul va solicita desființarea înscrisului falsificat judecătorlui de cameră preliminară, după rămânerea definitivă a soluției de clasare, iar nu instanței care va judeca în fond dosarul de înșelăciune.
Pe de altă parte, în cazul în care, de exemplu, înscrisul, ca instrumentum probationem, nu este fals, dar consimțământul la încheierea actului juridic consemnat în înscris este viciat, pentru că a fost obținut prin amenințare sau inducerea în eroare a unei părți, nu se va dispune desființarea înscrisului, ci anularea actului.
În ceea ce privește anularea actului, practica judiciară este unanimă în a aprecia că o astfel de măsură nu se poate dispune de către judecătorul de cameră preliminară, subsecvent unei soluții de netrimitere în judecată. În schimb, în ceea ce privește posibilitatea ca instanța de fond să dispună, ca o modalitate de restabilire a situației anterioare, anularea actelor a căror încheiere a fost urmarea comiterii unei infracțiuni, opiniile specialiștilor sunt împărțite. Majoritatea acestora, însă, consideră că un astfel de demers este de competența exclusivă a instanței civile.
Revenind la măsura desființării unui înscris, specifică procesului penal, trebuie menționat și faptul că aceasta poate să afecteze nu doar interesele părților în procesul penal și ale subiecților procesuali principali, ci și pe acelea ale altor persoane. Din acest motiv, legea prevede obligația judecătorului de cameră preliminară de a dispune ca, în procedura desființării de înscrisuri subsecvent unei soluții de netrimitere în judecată să fie citate persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate.
Deși o prevedere similară nu există în cazul în care instanța de fond urmează să se pronunțe ca urmare a sesizării sale prin rechizitoriu, soluția citării persoanelor interesate și în acest caz se impune, prin prisma obligației statelor de aplicare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Autor: Dr. Avocat Mihai Mareș – managing partner Mareș & Mareș
Articolele de tip Advertorial sunt marcate pe zf.ro prin Advertorial, Articol cu conținut publicitar, (P), sau Opinia Specialistului.