Balul secret al polițiștilor
Un nou mileniu
Era lui Putin a început la prânz, în ultima zi a secolului XX. Luând pe toată lumea prin surprindere, președintele Boris Elțîn și-a anunțat șovăielnic și cu respirația întretăiată demisia la televizor, cu doar șase luni înainte de încheierea mandatului. Cu o voce încărcată de emoție, el a rugat poporul rus să-i ierte greșelile și nereușitele, declarându-le conaționalilor săi că Rusia ar trebui să intre în noul mileniu cu „politicieni noi, fețe noi, oameni noi, inteligenți, puternici și energici“.
Elțîn înregistrase discursul la Kremlin chiar în dimineața aceea. Primii care au aflat despre el, în afară de fiica sa, Tatiana, și consilierii apropiați, au fost tehnicienii de la televiziune care i-au încărcat textul pe prompter. După terminarea discursului, Boris Nikolaevici s-a întors și și-a șters lacrimile de la ochi, apoi a deschis o sticlă de șampanie, a turnat în pahare cameramanilor și celor câțiva membri prezenți din staff-ul prezidențial, au ciocnit paharele, iar pe al său l-a dat pe gât dintr-o singură înghițitură. Chiar în timp ce făcea acest lucru, Vladimir Putin, succesorul său desemnat, se pregătea în spatele unui paravan din aceeași încăpere să înregistreze propriul discurs de Anul Nou către popor.
Acesta urma să fie transmis cu puțin timp înainte de miezul nopții. Dar, mai întâi, Putin trebuia să se ocupe de câteva formalități. La ora două a primit „valiza nucleară“ care conține codurile necesare pentru lansarea unui atac nuclear. Apoi a ținut o ședință de cinci minute cu oamenii din cabinetul său, urmată de o sesiune mai lungă cu cei din Consiliul de Securitate. La șase a semnat primul decret prezidențial, prin care le garanta lui Elțîn și membrilor familiei sale imunitate în fața justiției. Apoi a avut o serie de întrevederi private rapide cu miniștrii cheie. Și, în final, după ce și-a anulat o călătorie stabilită din vreme la Sankt Petersburg, a plecat în goană de la Kremlin însoțit de coloana prezidențială, îndreptându-se către aeroportul Vnukovo. Plănuise să întâmpine Anul Nou într-un loc deosebit.
În timp ce miliarde de oameni din lumea întreagă sărbătoreau noul mileniu cu petreceri și artificii, noul președinte al Rusiei se afla la bordul unui elicopter militar, încercând să ajungă în republica rebelă cecenă, în ciuda condițiilor meteo extrem de nefavorabile. Echipajul a fost constrâns în cele din urmă să aterizeze în Republica Daghestan, aflată în vecinătate. Aceasta era imaginea lui Putin pe care lumea avea să o cunoască și de care avea să se teamă: cea a unui tip dur, a omului de acțiune obsedat de lupta împotriva teroriștilor și a separatiștilor, hotărât să readucă mândria unei țări care sub Elțîn ajunsese să pară haotică și suferindă.
În timp ce elicopterul se lupta cu forțele dezlănțuite ale naturii deasupra Ceceniei, televiziunea rusă transmitea către națiune discursul lui înregistrat, scurt și la obiect, prin care declara că nu va fi exista un gol de putere și în care îi aducea un omagiu predecesorului său. Discursul conținea doar un singur angajament politic, care, privit retrospectiv, pare chiar uluitor. Spunea, așadar: „Statul va fi de neclintit în protejarea libertății de exprimare, a libertății de gândire, a libertății presei și a drepturilor de proprietate, elementele fundamentale ale unei societăți civilizate“.
Drepturile și libertățile pe care le preamărea erau tocmai acelea care fuseseră anihilate în perioada sovietică și restabilite apoi sub conducerea lui Elțîn. Și totuși, în numai câțiva ani, Putin avea să fie acuzat la rândul său de încălcarea lor, creând un nou model de guvernare autoritaristă post-comunistă, călcând în picioare libertățile presei și persecutând marii industriași, sau mai bine zis, pe oricine îndrăznea să i se opună.
De ce a acționat oare Putin așa? Cheia, sau cel puțin una dintre cheile care să ne facă să înțelegem traseul urmat de Putin, este de a ne uita la Rusia pe care a moștenit-o de la Elțîn – o Rusie care nu numai că era slabă din punct de vedere economic și militar, ci mai era și tratată cu superioritate de către Occident.
Elțîn și Clinton
Ultima vizită întreprinsă de Bill Clinton în Rusia, în calitate de președinte al SUA, a fost în iunie 2000, la două luni după învestirea lui Putin în funcție. Clinton se întâlnise cu Boris Elțîn de circa 20 de ori și stabilise o relație apropiată, de tachinare, care ajunsese să fie descrisă drept „Bill ‘n’ Boris Show“. Clinton se mai întâlnise și cu Putin de câteva ori, dar, la fel ca majoritatea liderilor occidentali, încă nu știa foarte multe lucruri despre el, în afară de talentul la judo și de fosta carieră de agent KGB, lucru suficient ca să-l facă să fie circumspect în privința lui. De data aceasta, însă, a găsit în Putin un negociator dur care, în mod iritant, deja îl vedea pe Clinton drept un președinte pe picior de plecare, deși mai avea puțin peste jumătate de an din mandat.
Fiind cu mai bine de 15 centimetri mai scund decât impunătorul președinte american, Putin a compensat acest dezavantaj, ca orice judoka experimentat, prin agilitate și îndemânare. A reușit să pareze planurile Statelor Unite de a abandona (sau chiar de a rectifica) Tratatul Rachetelor Antibalistice (ABM) din 1972, fapt care le-ar fi permis Statelor Unite să dezvolte un program național de apărare antirachetă – sistemul „Războiul Stelelor“ – susținut pentru prima dată de către Ronald Reagan. Tratatul ABM le interzicea atât Rusiei, cât și Statelor Unite să desfășoare măsuri defensive privind rachetele nucleare, iar pentru Putin acesta era un punct care stătea la baza descurajării nucleare: dacă uneia dintre tabere i se permitea dezvoltarea unor sisteme care ar fi putut să doboare rachetele cu rază lungă ale celeilalte, atunci echilibrul de putere, și așa fragil, ar fi fost distrus, iar tabăra care ar fi deținut scutul ar fi putut fi tentată să lanseze un atac preventiv.
Putin a respins criticile lui Clinton legate de noua campanie violentă pe care o purta în Cecenia și restricțiile impuse asupra NTV, cel mai important post de televiziune independent din Rusia. A mai vorbit, de asemenea, și despre resentimentele sale mai vechi, provocate de bombardarea Serbiei în 1999 de către NATO – un eveniment care avea să-i influențeze major gândirea în materie de politică externă pentru următorii zece ani.
Campania împotriva Serbiei, menită să pună capăt epurării etnice realizate de președintele Miloșevici în Kosovo, reprezenta un punct crucial în relațiile Rusiei cu Occidentul. Moscova l-a sprijinit, în parte, cel puțin, pe Miloșevici în timpul războaielor din Iugoslavia din anii ’90, datorită afinităților tradiționale ale rușilor cu sârbii, care, la fel ca și primii, sunt slavi de religie creștin-ortodoxă.
Este posibil să se fi exagerat legăturile „frățești“ dintre ruși și sârbi, dar Kremlinul cu siguranță vedea o asemănare între încercările lui Miloșevici de a anihila „terorismul“ și separatismul din Kosovo și lupta dusă de Elțîn în Cecenia împotriva acelorași probleme. Elțîn îi numise pe rebelii ceceni „bandiți“, la fel cum și Miloșevici (și, la un moment dat, chiar și guvernul american) considera Armata de Eliberare din Kosovo drept un grup terorist. Așa că, începerea unui război sângeros în Cecenia, care a dus la zeci de mii de morți și la un exod în masă al refugiaților, era perfect în concordanță cu sprijinul acordat lui Miloșevici eforturile sale de a menține integritatea teritorială a ceea ce mai rămăsese din Iugoslavia.
Însă apelul lui Elțîn de a nu ataca Serbia nu a fost luat în considerare, creând guvernului de la Moscova impresia că toată bonomia din „spectacolul“ cu Bill și Boris și vorbăria despre primirea Rusiei post-comuniste în comunitatea națiunilor civilizate erau de fațadă, iar cuvântul acesteia nu avea prea mare însemnătate. În preajma atacurilor aeriene ale NATO asupra Belgradului, Elțîn avea să explodeze de furie în timpul convorbirilor telefonice cu Clinton și uneori chiar să-i trântească telefonul în nas.
Evgheni Primakov, prim-ministru pe vremea lui Elțîn, trebuia să ajungă în ziua de 3 martie 1999 la Washington, unde avea planificate o serie de discuții cu președintele Clinton, vicepreședintele Al Gore și Fondul Monetar Internațional. Misiunea sa consta în a obține un împrumut de mai multe miliarde de dolari ce urma să ajute la stabilizarea economică a Rusiei, care încă se mai clătina după colapsul financiar din august 1998. Potrivit spuselor lui Konstantin Kosacev, asistentul lui Primakov, premierul l-a sunat pe Gore în timpul unei escale la Shannon, în Irlanda, pentru alimentarea cu combustibil și l-a întrebat: „Intenționați să bombardați Iugoslavia?“, la care Gore a răspuns: „Nu pot să vă spun nimic, nu a fost luată nicio decizie.“
Astfel, avionul guvernamental și-a reluat zborul peste Atlantic, având la bordul său mai mulți magnați ruși și funcționari de stat care beau vodcă și jucau domino. Apoi, brusc, după patru sau cinci ore de zbor, Primakov a primit un telefon pe o linie securizată, dar prin care totuși se auzeau hârâituri. La celălalt capăt era Gore, care îl informa că NATO urma într-adevăr să lanseze un atac aerian. Primakov l-a sunat imediat pe Elțîn, a întrebat pilotul dacă aveau suficient combustibil pentru a se întoarce la Shannon, și apoi a revenit în cabină anunțându-i pe pasageri că a fost întreruptă călătoria: nu mai era indicat să se facă afaceri cu americanii la acel moment.
Reacția a fost una cât se poate de grăitoare: magnații, care s-au lăsat conduși de patriotism în detrimentul intereselor lor financiare, au izbucnit în aplauze. „A fost foarte emoționant“, relatează Kosacev. Se dorea ca decizia de a întoarce avionul din zbor la jumătatea drumului să transmită un semnal de nemulțumire profundă din partea Rusiei. În zilele ce au urmat, aceleași sentimente s-au revărsat și în stradă, mii de ruși protestând în fața Ambasadei SUA de la Moscova.
Un an mai târziu, în ultima lui vizită prezidențială, Clinton a descoperit că această rană încă mai supura. Putin s-a înfățișat drept un om care nu avea să mai permită ca Rusia să fie ignorată sau desconsiderată. Timp de două zile, el și-a manifestat fățiș dezaprobarea față de planurile Statelor Unite pentru crearea unui scut unilateral de apărare antirachetă. Apoi, în dimineața de dinaintea plecării, în timpul unei ședințe de rămas-bun la Kremlin, Putin a emis o amenințare sumbră prin care, dacă America urma să-și continue planurile, reacția Rusiei avea să fie una „corespunzătoare“ și „poate chiar neașteptată, probabil asimetrică“; cu alte cuvinte, rușii nu aveau să încerce egalarea sistemului sofisticat și costisitor al americanilor, dar aveau să ia măsuri pentru a-i zădărnici eficiența. Iar acest lucru putea însemna orice, de la producerea unui număr imens de rachete nucleare pentru a sufoca acest scut, la distrugerea instalațiilor americane imediat după ridicarea lor.
Clintona ascultat prelegerea lui Putin, după care s-a întors către asistentul său, Strobe Talbott, și i-a șoptit: „Presupun că tipul ăsta crede că nu am înțeles mesajul din prima. Ori e greu de cap, ori crede că eu sunt. Oricum ar fi, hai să terminăm mai repede aici, ca să mergem să-l vedem pe bătrânul Boris“.
Destinși, americanii au părăsit Kremlinul pentru a-și lua rămas bun de la prietenul lui Clinton, fostul președinte Elțîn, care locuia acum în conacul său de la țară. Însă, odată ajuns acolo, Clinton avea să aibă parte de o surpriză. Până să ajungă la el, Putin îl sunase deja pe Elțîn și îi spusese să-i transmită și mai ferm mesajul lui Clinton, accentuând că Rusia nu avea să tolereze niciun fel de politică americană care ar fi putut să-i pună în pericol siguranța. După terminarea tiradei, Clinton a îndreptat conversația către preocuparea sa legată de viitorul Rusiei. Conform consilierului lui, Strobe Talbott, cuvintele de rămas-bun au fost destul de semnificative și elocvente față de impresia pe care America o avea în privința Rusiei, după căderea comunismului:
„Boris, tu ai democrația în suflet, încrederea poporului în oase, focul unui adevărat democrat și reformator în vintre. Nu sunt sigur că și Putin e la fel. Va trebui să fii cu ochii pe el și să-ți folosești influența ca să te asiguri că rămâne pe calea cea bună. Putin are nevoie de tine, Boris. Rusia are nevoie de tine… Tu ai schimbat Rusia. Rusia a fost norocoasă să te aibă. Lumea a fost norocoasă că tu te-ai aflat unde te-ai aflat. Eu am fost norocos să te am. Am făcut multe împreună, noi doi… Am făcut niște lucruri bune, care vor dăinui. Ai dat dovadă de curaj. Multe dintre lucrurile alea au fost mai greu de făcut pentru tine decât pentru mine. Știu asta“.
În timp ce părăsea conacul lui Elțîn, Clinton s-a întors către Talbott și i-a spus: „Poate că asta e ultima dacă când îl mai văd pe bătrânul Boris. Cred că o să-i simțim lipsa“.
Cuvintele siropoase ale lui Clinton sugerau clar că era de părere că lucrurile au mers bine în Rusia sub conducerea lui Elțîn și că Rusia era în punctul în care își dorea America. În realitate, lucrurile nu mergeau tocmai așa de bine, iar Rusia nu voia să ajungă chiar în orice punct și-ar fi dorit America. Ceea ce avea să-i lipsească Americii era un lider rus maleabil până la granița supunerii, iar Putin avea să fie orice, numai asta nu.
Din volumul în pregătire la Editura Litera