Rusia lui Elțîn
Occidentul a tratat Rusia post-sovietică cu destul de multă indiferență. Corporațiile occidentale salivau gândindu-se la perspectiva deschiderii unei imense piețe noi, așa că economiștii de la Harvard angajați de guvernul rus au insistat în favoarea implementării extrem de rapide a unui capitalism fără restricții, neluând prea mult în seamă nevoile poporului rus și efectele pe care această măsură urma să o aibă. Ideile lor au fost preluate cu mult entuziasm de către apropiații lui Elțîn, conduși de economistul Igor Gaidar, un adept al „terapiei de șoc“ a cărei aplicare transformase radical, cu doar câțiva ani în urmă, unele state cum ar fi Polonia. Elțîn l-a desemnat pe Gaidar pentru „a oferi libertate economică poporului și a îndepărta toate barierele din calea libertății întreprinderilor și a antreprenorilor“. Astfel, în numai câțiva ani, milioane de ruși au ajuns la sapă de lemn, în timp ce o mână de oameni întreprinzători, foști oficiali comuniști, s-au transformat în oligarhi miliardari, punând mâna pe resursele țării la un preț insignifiant față de valoarea reală.
Cu siguranță, Rusia s-a bucurat, sub conducerea lui Elțîn, de Libertate, cu un L mare și atractiv, așa cum nu mai cunoscuse în toată istoria ei străveche. Anii ’90 au fost plini de entuziasm, iar lumea a asistat la un aflux de energie reprimată în cei 70 de ani de comunism. Orice rus cu ceva bani și spirit de inițiativă își putea deschide o mică afacere, chiar dacă era vorba de o simplă gheretă în care se comercializau batoane Snickers și vodcă. Rușii erau liberi să călătorească în străinătate, să citească ce doreau, să spună ce le trecea prin minte și să protesteze împotriva conducătorilor. Existau alegeri competitive și partide politice. Televiziunea națională transmitea emisiuni de satiră și critici acide la adresa politicienilor de la Kremlin. Nou-înființatele bănci private sponsorizau spectacole de balet și concerte. Magazinele s-au umplut rapid cu bunuri de consum și alimente pe care cetățenii sovietici le văzuseră doar în filme. După deceniile sumbre cu o conducere totalitară, oamenii nu se mai temeau. Exista optimism și speranță. Acesta era cu siguranță felul în care Rusia era privită de către observatorii occidentali și evident că și Bill Clinton vedea lucrurile la fel.
Și totuși, când mă uit peste notițele și rapoartele mele de la acea vreme, îmi aduc aminte că majoritatea rușilor erau de altă părere. Relatările mele către BBC au înregistrat un deceniu de rușine și umilință.
Rusia lui Elțîn era o țară care părea condusă de niște bătăuși pe care îi vedeai gonind pe autostradă în limuzinele lor cu geamuri fumurii, comandând sticle de vin de mii de dolari în cele mai bune restaurante și răstindu-se disprețuitor la ospătari, sau făcând cumpărături în magazine cu produse exorbitante și împușcându-se, ocazional, unii pe ceilalți în plină zi. Asasinatele comandate erau la ordinea zilei în disputa bandelor rusești de tip mafiot pentru teritorii controlate și afaceri.
Sediul BBC se afla într-un hotel și centru de afaceri al cărui coproprietar era americanul Paul Tatum. După o dispută cu partenerul său de afaceri cecen, el a fost ciuruit de gloanțele trase dintr-o mitralieră Kalașnikov, la ora cinci după-amiaza, pe când intra în stația de metrou de lângă hotel. Ucigașul lui nu a fost găsit niciodată. Cu altă ocazie, mă aflam în trafic când am văzut că pe marginea străzii se desfășura un jaf armat, din nou în plină zi. Mai mulți bărbați amenințau cu arma un amărât care stătea întins pe pământ. Într-o altă zi, aparent obișnuită, am asistat la o razie într-un restaurant din Moscova, și am fost nevoiți să ne aruncăm cu toții la pământ în timp ce aveau loc arestări. Ca să intri în supermarketul din cartier, trebuia să treci pe lângă jandarmi în salopete militare și cu mitraliere AK-47 pe umăr. Toate manifestările inițiale ale capitalismului au fost însoțite de violență și amenințări: fie că administrai un hotel de cinci stele sau vindeai suveniruri la o tarabă pe Arbat, trebuia să plătești taxă de protecție unei bande mafiote sau alteia.
În apropierea orașelor mari, și mai ales lângă Moscova, așa-zișii „ruși noi“ își construiau vile cu piscină, crame și foișoare elegante, toate ascunse în spatele gardurilor înalte de patru metri și jumătate. Aceștia reprezentau o mică parte din populație, în timp ce milioane de oameni sărăciseră în urma reformelor economice inițiate în 1992. Liberalizarea bruscă a prețurilor condusese la creșterea amețitoare a inflației. Oamenii obișnuiți își vindeau bunurile pe trotuar, iar centrul Moscovei devenise o adevărată piață de vechituri. Îmi amintesc foarte bine un bărbat între două vârste, doctor în științe, care vindea lacăte vechi și ruginite, alături de alte mărunțișuri.
Numeroși oameni de știință emigrau în căutarea unui loc de muncă care să le ofere un trai decent, mulți dintre aceștia luând cu ei informații strategice și secrete ale Rusiei, privând astfel țara de cele mai bune creiere, tocmai atunci când avea mai mare nevoie de ele.
Gările se umpluseră de cerșetori și oameni fără adăpost. Kurski vokzal, principala gară pentru destinațiile din sudul țării, devenise un azil de noapte dickensian, plin de hoți de buzunare și bolnavi. Oameni cu membrele amputate în primul război din Cecenia (1994-1996) șchiopătau prin vagoanele de metrou, cerând de pomană.
Afaceri de tot felul se răspândeau peste tot – cele mai populare fiind micile chioșcuri care vindeau băuturi alcoolice de origine incertă și produse alimentare. Carnea era vândută în condiții insalubre prin piețele apărute ca ciupercile după ploaie pe terenurile virane – adevărate focare de infecție.
Oamenii disperați își îngropau economiile în scheme piramidale care se prăbușeau invariabil, lăsându-i faliți. În 1992, guvernul a emis cupoane de privatizare pentru fiecare cetățean. Ideea de bază era ca acestea să fie schimbate pe acțiuni la întreprinderile privatizate. Dar, în realitate, milioane de oameni le-au vândut sau pur și simplu le-au dat mai departe, cele mai multe sfârșind în mâinile unor antreprenori vicleni sau a administratorilor de întreprinderi de stat, care au devenit astfel noii proprietari capitaliști ai Rusiei.
Industria s-a prăbușit. Muncitorii nu erau plătiți sau erau plătiți după multe luni restante, adesea în bunuri de consum – prosoape, săpunuri sau tampoane –, mai degrabă decât în bani. Până și întreprinderile făceau între ele plăți în natură. Astfel, un stat mândru cândva primea acum ajutoare alimentare – zahăr și margarină din surplusul de la Uniunea Europeană sau din rațiile rămase armatei americane din Războiul din Golf. O superputere întindea acum mâna pentru a primi de pomană.
În întrevederea avută în 1993 cu președintele Clinton la Vancouver, Elțîn a precizat următoarele: „Amintește-ți că Germania de Est a avut nevoie de 100 de miliarde de dolari pentru a scăpa de monstrul comunist“. Dar s-a întors doar cu promisiunea a 1,6 miliarde de dolari, mare parte sub formă de credite sau ajutoare alimentare. Unii s-au întrebat dacă nu cumva Occidentului îi lipsea imaginația. Oare nu avea și Rusia nevoie de un „Plan Marshall“ pentru a-și reconstrui infrastructura învechită din perioada sovietică, care nu era într-o stare cu mult mai bună față de aceea a Germaniei de după cel de-al Doilea Război Mondial?
Probabil că firmele de consultanță occidentale profitau mai mult decât poporul rus, de pe urma pachetelor de ajutoare occidentale. Îmi amintesc că atunci când i-am luat un interviu administratoarei unei mici brutării din Moscova, care urmase timp de o lună un curs de management pe lângă o firmă de consultanță din Anglia, ea mi-a spus: „Sincer, aveam nevoie doar de bani ca să cumpăr echipamente de brutărie de ultimă generație. Știu deja cum să-mi administrez firma!“
Societatea rusă a fost dărâmată pur și simplu de trecerea bruscă de la comunism la capitalism. Poporul își pierduse țara la propriu: Uniunea Sovietică, un teritoriu uriaș cu o populație de 250 de milioane de oameni proveniți din 15 republici naționale s-a făcut țăndări. 25 de milioane de ruși s-au trezit dintr-o dată că sunt rezidenți ai unor țări străine, izolați în ceea ce a devenit cunoscută drept „străinătatea învecinată“. Locuitorii Siberiei nu mai puteau să evadeze în vacanțe în Crimeea (acum în Ucraina) și nici măcar la Moscova, deoarece prețurile biletelor de avion le depășeau posibilitățile. Am rămas uimit să aud, pe când mă aflam într-o vizită în Siberia, cum oamenii numeau Rusia europeană drept „continent“, de parcă ei ar fi fost niște naufragiați pe o insulă pustie în mijlocul oceanului.
Consilierii occidentali de la Kremlin nu dădeau prea multe semne că ar fi înțeles cum să se descurce cu această societate dislocată. Guvernele occidentale nu păreau să observe haosul și sărăcia, sau nu le păsa, fiind atât de obsedate de ideea instalării capitalismului, încât nu țineau cont de impactul imediat. Corporațiile occidentale nu au văzut altceva decât o nouă piață de desfacere pentru marfa lor. O formulare ciudată pentru Rusia, „Produkt kompanii Prokter end Ghembl“ (produs al companiei Procter and Gamble), răsuna la finalul mai tuturor reclamelor de televiziune asemenea unui nou slogan politic. Cred că rușii erau scoși din minți de cuvintele acelea, care înlocuiau, parcă, perfect, lozinca „Trăiască Partidul Comunist!“, dar care, în loc să promită un viitor strălucit, promiteau produse de genul Head & Shouldersși Pampers, pe care puțini ruși și le puteau permite.
Consultanții americani în costume spilcuite mișunau peste tot, gângurind despre proiectul de privatizare a orașului Nijnii Novgorod și despre tinerii lui pionieri reformatori. Orașul de pe Volga, cunoscut înainte sub numele de Gorki, a fost primul care și-a vândut mare parte din activele de stat oamenilor obișnuiți. În multe privințe, această acțiune a fost promițătoare. Îmi amintesc că vedeam întreprinzători ruși dornici să-și deschidă propria afacere cum inspectau camioane și furgonete deținute de stat, multe dintre ele aflate într-o stare deplorabilă, înaintând apoi oferte de cumpărare la licitație. De fapt, pentru mine, și bănuiesc că și pentru mulți dintre ruși, problema era să constatăm cât de mulți erau străinii care supravegheau acest proces. Toate acțiunile lăsau să se vadă că America scosese Rusia la vânzare.
Pentru cei care au făcut marele pas, organizându-se în „colective“ de vânzători care și-au unit forțele pentru a cumpăra și administra propriile magazine, acest lucru chiar a dat roade. Odată ce au devenit proprietari disperați să-și atragă clientela, ei au început să-și transforme afacerile cu un zel care avea să șteargă în curând gustul searbăd lăsat de „comerțul“ sovietic. Însă, pentru cei care se aflau de cealaltă parte a tejghelei, și ale căror economii și pensii fuseseră spulberate de hiperinflație, situația a fost una complet diferită. Speranța de viață a scăzut vertiginos, rata alcoolismului a crescut și mii de șarlatani, clarvăzători și vrăjitoare, practicanți ai „magiei albe“ au intervenit pentru a profita de starea generală de degradare.
După care a mai venit și războiul din Cecenia. Elțîn încurajase regiunile rusești să-și afirme propria putere, dar Cecenia, o mică republică musulmană din nordul Caucazului, a mers până acolo încât să-și declare independența – a cărei recunoaștere ar fi putut crea un precedent pentru destrămarea Federației Ruse. Așa că, în decembrie 1994, Elțîn a ordonat invadarea republicii. Rezultatul a fost unul dezastruos din toate punctele de vedere: mii de militari ruși slab pregătiți au murit, iar sute de mii de ceceni fie au fost uciși, fie au fost nevoiți să se refugieze în republicile învecinate. Capitala, Groznîi, s-a transformat într-o grămadă de dărâmături, cecenii au devenit radicaliști, redobândindu-și credința islamică rămasă latentă în perioada sovietică și mii de bărbați s-au alăturat milițiilor separatiste, care au reușit până la urmă să alunge armata rusă din țara lor. A fost o înfrângere foarte rușinoasă pentru ruși, care a determinat, până la sfârșitul lui 1996, ca Cecenia să obțină independența de facto. În plus, rebelii au început să orchestreze atacuri teroriste chiar și în interiorul Rusiei: în vara lui 1995 au luat ostateci mai bine de 1000 de oameni dintr-un spital din orașul Budionovsk, situat în sudul Rusiei. Autoritățile au încercat să ia cu asalt spitalul (fapt ce a dus la moartea a cel puțin 130 de oameni), dar le-au permis apoi teroriștilor să scape.
Până la începutul lui 1996, popularitatea lui Boris Elțîn scăzuse enorm, nu numai din cauza reformelor nepopulare și a rezultatului dezastruos al războiului din Cecenia, ci și din cauza faptului că președintele însuși devenise un subiect stânjenitor, prin aparițiile sale tot mai dese în stare de ebrietate. Nu există prea multe dubii legate de faptul că liderul comunist Ghennadi Ziuganov ar fi putut fi ales președinte în acea vară, dacă alegerile ar fi fost corecte. În realitate, însă, noii oligarhi ai țării, oameni de afaceri miliardari, care se temeau să nu-și piardă nou-dobândita avere odată cu posibila reîntoarcere a comuniștilor la putere, s-au unit pentru a asigura înfăptuirea miracolului realegerii lui Elțîn. Erau niște tipi unși cu toate alifiile care, într-o schemă de tip „împrumut contra acțiuni“ inițiată în 1995, cumpăraseră cele mai mari fabrici de stat ale Rusiei, inclusiv cea mai mare parte a rezervelor de petrol și gaz, la prețuri foarte mici față de valoarea reală, în schimbul salvării guvernului ajuns la faliment. Au finanțat, așadar, campania lui Elțîn și s-au folosit de posturile naționale de televiziune pe care le dețineau pentru a manipula transmisiunea alegerilor în favoarea acestuia. Elțîn a ajuns, așadar, din nou la putere, iar Occidentul a putut să răsufle ușurat, deoarece, în viziunea lui Clinton și a celorlalți lideri occidentali, „democrația“ și „economia de piață liberă“ din Rusia se salvaseră, și asta era tot ce conta.
Ceea ce mulți dintre liderii occidentali nu au reușit să observe, însă, era trauma psihologică prin care treceau rușii ca indivizi, dar și ca națiune, situație pe care Vladimir Putin a reușit, însă, să o priceapă.
Stephen F. Cohen, specialist al spațiului ex-sovietic, scria că părerea generală în Statele Unite era că „de la căderea în 1991 a Uniunii Sovietice, Rusia a fost o națiune pregătită, dornică și capabilă să se transforme într-un fel de replică a Americii“. Lăsând la o parte diferențele culturale și istorice uriașe, din cauza cărora este puțin probabil ca Rusia să devină vreodată o „replică“ a Americii, fapt este că poporul rus s-a trezit aruncat direct în mijlocul acțiunii, fără să aibă niciun fel de timp de pregătire.
Vladimir Vîsoțki, poet și cantautor din „epoca de aur“ sovietică, anticipase parcă această stare de nesiguranță încă din 1965, într-o vreme în care ar fi putut doar să viseze la o eliberare de sub jugul comunist:
„Ieri mi-au dat înapoi libertatea,
Ce-o să fac cu ea acum?“
Occidentul a presupus că rușii aveau să știe cum să-și folosească proaspăt redobândita libertate, de parcă ar fi fost ceva absolut normal, iar rușii ar fi fost doar niște americani încetiniți de comunism pentru câțiva ani și, odată îndepărtate constrângerile, puși în fața unei economii de piață libere, totul ar fi fost bine. Toby Gati, consilierul lui Clinton pe probleme rusești, care a pregătit pachetul de prim-ajutor pentru Rusia, recunoaște: „Poate că noi, cei din SUA, am avut o viziune foarte îngustă asupra societății sovietice și am supraestimat dorința rușilor de a trăi după regulile noastre. Am plecat de la premisa că va fi o transformare rapidă și că haosul care, întâmplător, nu a fost considerat haos, ci o perioadă de tranziție, va fi înlocuit repede de viața normală“.
În anii ’90, însă, mulți ruși s-au trezit mai degrabă înecându-se în valul capitalismului decât plutind pe el. În plus, în aer se simțea o stare generală de indignare față de instrucțiunile primite de la niște străini despre cum să fie „civilizați“. E drept că ideologia comunistă nu prinsese deloc rădăcini în mentalitatea poporului rus și că majoritatea s-au descotorosit repede de ea, însă rușii nu și-au pierdut anumite trăsături ale felului de a gândi de dinaintea epocii comuniste, intrinsece psihologiei rusești. Auzeai des pe atunci, și chiar și acum, ruși care regretau pierderea „apropierii“ pe care o simțeau în comunism. „Colectivitatea“ nu fusese o invenție sovietică, ci își avea rădăcinile în istoria rusă, contravenind obiceiurilor occidentale individualiste care le erau impuse acum.
V-am prezentat mai sus o imagine sumbră, poate puțin prea sumbră față de cum era de fapt situația generală, dat fiind că au fost, fără îndoială, și multe bucurii și avantaje sub conducerea lui Elțîn. Dar tocmai această latură întunecată a anilor ’90, trecută atât de repede cu vederea de către Occident, este cea care a pregătit terenul fertil în care să-și sădească Putin ideile.
Din volumul în pregătire la Editura Litera