Îmi amintesc, cu sentimente aliniate la granița dintre duioșie și amuzament, o imagine evocată (de Eugen Barbu, mi se pare) într-un articol de gazetă: după finala Brazilia-Italia, din cadrul campionatului mondial de fotbal desfășurat în Mexic, în 1970, s-a dezlănțuit, după triumful echipei favorite, isteria suporterilor cariocas. Confeti, artificii, dar mai ales delir sonor: trompete, păcănitori, zbierete, megafoane (Vitóooooooooooooria!), samba udată cu cachaça. În cacofonia generală, un bătrânel smead, cu un zâmbet înțepenit în colțul gurii fără dinți, încerca să contribuie la infernul decibelic agitând o cutie de chibrituri. O aflare în treabă simpatică, căci pornită din entuziasm. Chiar dacă entuziasmul era senil.
O altă aflare în treabă cu iluzie participativă: îmi povestea un prieten (ce deținea, prin rubedenii, informații de la fața locului), că, în zilele revoluției din decembrie, într-un orășel de pe Valea Prahovei, niște mari caractere locale, aflând că dictatorul și-a luat zborul, s-au adunat eroic în fața primăriei și au început să zăngăne din chitări, îngânând versuri patriotice anflamate. Aflarea în treabă avea, și aici, un aer respirabil, căci mocnea de bune sentimente. Chiar dacă manifestate neghiob și incongruent.
Tot neiritantă, în aceeași gamă a neroziei benigne, mi s-a părut, recent, aflarea în treabă a deputatului Victor Socaciu, care a propus ca filmele străine să fie de-acum înainte dublate în limba română. A făcut-o, sper eu, nu din grijă pentru năpăstuita limba română, ci nutrind bune sentimente față de colegii actori, cărora credea că le va putea oferi o sursă mai harnică de venituri.
Ciudată mi s-a părut mai degrabă sufocarea cineaștilor și jurnaliștilor la aflarea inițiativei legislative: nu indignare măruntă, nu bătăi blânde pe umărul omului care nu prea știe ce face, sau care face ce face doar ca să nu zică șefu’ că nu face nimic, ci tunete și vituperări alarmate. Unii s-au grăbit să-i facă trubadurului-deputat dosar de cadre și să-i numere ieșirile la rampă în Parlament, alții să tocmească complicate sau bășcălioase schelării de argumente potrivnice, iar alții – mă refer aici, cu precădere, la Irina Margareta Nistor -, să vorbească despre analfabetismul pe care l-ar antrena aplicarea ideii (?!) lui Victor Socaciu. Nu că n-ar avea dreptate, ferească Mama Domnului (cum am auzit eu într-o traducere “simultană” făcută în căști, la filmul lui Annaud “Le Nom de la Rose”), dar venind din partea domniei sale (o bună traducătoare, de altfel, și o persoană cu largi și bine actualizate cunoștințe în domeniul cinematografic), adică a principalului antreprenor de dublaje pe o singură voce puțin înainte și mult după 1989, și aia (vocea) de Tin Man, lucrul sună cel puțin bizar.
Un lucru mi se pare sigur: în vacarmul general – criză economică, pauperitate galopantă, alegeri iminente – și în cel particular al culturii noastre – se desființează edituri, cad lanțuri de librării, jurnalele culturale abia mai respiră – inițiativa dlui deputat seamănă cu agitarea unei cutii de chibrituri. Sau, ca să fim în ton cu profilul profesional socacian, cu un tremolo de ghitară pe versurile: “Gătește-te degrab’, Mițule, și…haiși noi pe larevuluție!”
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.