Despre bani intrebati-o mai bine pe doamna Suha

Azi ar fi trebuit ca prim-ministrul desemnat al Autoritatii Palestiniene, Mahmud Abbas, sa prezinte lista noului guvern, numai ca Abbas mai are nevoie de cateva zile, poate chiar de inca doua saptamani, fiindca intampina opozitia presedintelui Autoritatii Palestiniene, Yasser Arafat, in privinta unora dintre ministri, in special al celui care va detine portofoliul afacerilor interne. Abbas, un premier agreat de puterile occidentale si de Israel, ar dori ca ministru de interne sa fie Muhammad Dahlan, fost sef al fortelor de securitate interna din Gaza, in timp ce Arafat ar dori sa fie pastrat in functie actualul ministru de interne, un apropiat al sau.
Pana aici nimic ciudat si nici macar interesant, tinand cont ca neintelegeri la formarea unui guvern se intampla si la case mai mari. “Foaia de parcurs”, asa cum e cunoscut planul de reforma in etape conceput de marile puteri mediatoare si destinat sa conduca la crearea unui stat palestinian pana in 2005, porneste de la premisa ca numirea unui prim-ministru – functie inexistenta pana in acest an in Autoritatea Palestiniana – e un prim pas spre descentralizarea administratiei conduse de Arafat si, implicit, spre eradicarea coruptiei din structurile acesteia.
Conform analistilor pro-israelieni, dar si multor comentatori din lumea araba, intruchiparea acestei coruptii, devenita in ultimii ani tema principala a discutiilor despre prezentul si viitorul palestinienilor, este insusi Yasser Arafat. Articolele din presa si studiile despre averea sa personala, despre afacerile principalilor sai aghiotanti sau despre oculte tranzactii lucrative incheiate de oamenii lui Arafat ba cu israelieni, ba cu oameni de afaceri din alte tari arabe (intre care, se putea altfel, cu Irakul) au ajuns mai numeroase decat cele pe tema situatiei – militare, umanitare sau economice – din teritoriile ocupate.
Aceasta tendinta a coincis cu presiunile din ce in ce mai accentuate ale comunitatii internationale (in primul rand ale SUA si ale Israelului) in directia unei schimbari de putere la Ramallah; mai ales dupa 11 septembrie 2001, presedintele american George W.Bush a declarat deschis ca nu-l considera pe Arafat un partener viabil de discutie pe tema Orientului Mijlociu, iar consilierul pentru securitate nationala Condoleezza Rice a afirmat ca “Autoritatea Palestiniana, corupta si apropiata de terorism, nu este o baza buna pentru constructia unui stat palestinian”. Se poate presupune, in consecinta, ca discutiile despre posesiunile lui Arafat si soarta acestora nu vor inceta, probabil, decat atunci cand el va fi inlaturat de la putere si eventual, dupa cum ameninta oficiali de la Tel Aviv, deportat din teritoriile palestiniene.

Siretenie arabeasca si reformism
Probabil cele mai cunoscute stiri despre starea materiala a lui Arafat au de-a face cu topurile bogatiei, de genul celor publicate de revista Forbes, unde Yasser Arafat nu lipseste niciodata din categoria “regi, regine si dictatori”; sumele care i se atribuie sunt insa greu de estimat. Vara trecuta, seful serviciilor speciale ale armatei israeliene, gen.mr. Aharon Zeevi, declara in fata unei comisii parlamentare ca liderul palestinian controleaza personal active in valoare de 1,3 miliarde de dolari. Luna trecuta, revista Forbes aprecia ca Arafat are o avere de 400 milioane de dolari, punand diminuarea ei in ultimii ani pe seama programului de reforma financiara initiat de noul ministru de finante, Salam Fayad, un tip foarte apreciat in mediile occidentale si vizat la un moment dat de acestea pentru functia de prim-ministru, la concurenta cu Abbas.
Acest Fayad, potrivit Forbes, “a inceput curatenia in finantele Autoritatii Palestiniene (AP), reducand mult din fluxul de bani catre Arafat”. Dupa o sursa palestiniana, Fayad a infiintat de fapt, anul trecut, o companie de tip holding, Fondul Palestinian de Investitii, care administreaza toate fondurile si activele AP si se afla sub controlul direct al ministerului de finante. Ca sa risipeasca suspiciunile privind transferul ilegal al unor fonduri ale AP in folosul lui Arafat personal si, eventual, in folosul unor activitati teroriste finantate de Arafat, Fayad a declarat ca “functionarea Fondului e in acord cu practicile internationale in materie de transparenta a tranzactiilor” si ca atributiile lui includ si activele din strainatate ale AP, ajutoarele internationale si administrarea monopolurilor de stat ale cimentului si ale petrolului din Cisiordania si Gaza.
Bun patriot, Fayad a facut sa coincida acest anunt cu solicitarea oficiala pe care a facut-o autoritatilor israeliene de a debloca fondurile cuvenite palestinienilor din taxele incasate de statul israelian pe mare parte a activitatilor economice din teritoriile ocupate. Obligatia statului israelian de a ceda catre AP sumele respective a fost statuata in urma protocolului de pace de la Paris, din 1994, dar in ultimii doi ani Tel Avivul a decis sa blocheze fondurile, ca urmare a reluarii violentelor din zona in toamna anului 2000, cand a fost declansata faimoasa “intifada”, revolta palestinienilor din teritoriile ocupate. Fayad a declarat ca sumele retinute de Israel depasesc 400 de milioane de dolari si ca aceasta suma este “absolut necesara pentru ameliorarea situatiei economice din teritorii”, unde 60% din palestinieni traiesc sub pragul saraciei, iar somajul afecteaza mai mult de jumatate din populatia activa.
Ar fi incorect sa se vada in asemenea eforturi diplomatice o dovada de siretenie arabeasca, asa cum incearca sa prezinte situatia cei mai inversunati opozanti evrei ai regimului lui Arafat. Totusi, nici occidentalii n-au dreptate atunci cand ii considera pe Fayad sau pe Abbas reformisti in adevaratul sens al cuvantului, alternativa reala la domnia de treizeci de ani a lui Arafat. In fond, Abbas e chiar numarul 2 al regimului, mana dreapta a lui Arafat si membru fondator al Fatah (cea mai importanta organizatie revolutionara infiintata de Arafat in anii ’50, ulterior componenta a Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei – OEP), iar lipsa lui de popularitate printre palestinieni, recunoscuta de occidentali, se explica doar prin faptul ca el e preferatul Tel Avivului ca negociator de pace.

Totul e sa nu te imbogatesti
Cum a ajuns insa Arafat oaia neagra a comunitatii internationale? In fond, rolul lui conducator a fost legitimizat prin acordurile de pace de la Oslo din 1993, care au pus bazele Autoritatii Palestiniene, iar intre timp nu par sa se fi intamplat schimbari asa de importante in mentalitatea sefului de la Ramallah incat sa justifice incercarea de a-l inlocui (fie cu buldozerele, cum a incercat armata israeliana anul trecut, fie prin reformarea puterii, odata cu introducerea functiei de prim-ministru, numirea unui nou guvern si apoi organizarea de alegeri, asa cum tinde sa se intample acum). De voie, de nevoie, Arafat a fost acceptat ca interlocutor al Occidentului in numele palestinienilor: si pentru prestigiul sau in randul populatiei palestiniene, si pentru faptul ca lupta sa a avut mereu un sens pur etnic, Arafat nedorind sa impuna vreo ideologie anume in viitorul stat palestinian (spre deosebire de lideri ca Khaddafi, Khomeini sau Saddam Hussein), dar si pentru ca avea un singur calcai vulnerabil: dorinta de putere.
Aceasta dorinta de putere l-a determinat sa accepte ca treptat sa devina, din luptator cu arma in mana impotriva Israelului, un paznic destul de bun al securitatii Israelului. Mai exact, un garant al stabilitatii in teritorii (AP a creat un aparat de securitate extrem de dezvoltat, componenta a programului de combatere a somajului cu bani publici) si un opozant declarat al terorismului (chiar acum cateva luni, o sursa palestiniana a scris ca Arafat a cerut bani SUA ca sa poata combate, la viitoarele alegeri, principala formatiune extremista rivala, Hamas). Masura transformarii lui din luptator eroic in om care tine de scaun cu orice pret e chiar atitudinea palestinienilor fata de el: chiar daca episoadele de genul asedierii lui Arafat la Ramallah de anul trecut au darul de a solidariza din nou in jurul lui opinia publica, din ce in ce mai multi concetateni ai sai s-au saturat de “moderatia” lui si aspira spre forme mai radicale de lupta, de la anarhia aruncarii cu pietre si pana la insusirea ca model a militantilor Al-Qaida.
In anii ’70 si ’80, cand Arafat conducea din exil Organizatia pentru Eliberarea Palestinei, iar actiunile militare contra Israelului erau concepute in Iordania, apoi in Liban, Tunisia ori Irak, OEP primea ajutoare din toate partile pentru cauza pe care o apara: de la fosta URSS, din Europa de Est si mai ales din tarile arabe. Prin 1988, bugetul anual al OEP era estimat la 220 milioane de dolari, iar activele detinute in toata lumea de Arafat erau apreciate intre 2 si 14 miliarde de dolari. Un raport al CIA din 1990 vorbea despre 8-14 miliarde. Perioada critica a inceput pentru OEP insa dupa razboiul din Golf, and faptul ca a fost singura organizatie care a tinut partea Irakului cand acesta a invadat Kuweitul i-a atras sistarea finantarii din partea tarilor arabe.
Au urmat negocierile si apoi acordurile de pace de la Oslo, din 1993, insotite de promisiuni de ajutor financiar din partea Occidentului; multi palestinieni, nemultumiti de termenii acordurilor, cred si acum ca Arafat s-a conformat acestora doar ca sa poata capata bani pentru a-si intretine aparatul birocratic. Intr-adevar, principala sursa de bani a AP au devenit de atunci Statele Unite si Uniunea Europeana. Un studiu de anul trecut al Bancii Mondiale afirma ca din 1994, ajutorul financiar extern oferit AP a totalizat 4,5 miliarde de dolari, din care 1,1 miliarde, cel mai mult, au venit din SUA.
Desi banii erau destinati pentru construirea societatii civile, consolidarea infrastructurii si ajutorul umanitar pentru populatia din teritorii, au aparut tot mai multe relatari despre sustragerea de fonduri, in diverse moduri, in folosul lui Arafat – fie prin exploatarea diferentelor de curs valutar, fie prin infiintarea unor conturi secrete in banci straine. In plus, s-au inmultit acuzatiile, mai ales in presa israeliana, ca AP face bani din trafic cu droguri, cu arme, din comisioane pretinse partenerilor de afaceri (inclusiv unora israelieni) si din “taxe de protectie” cerute unor companii sau state pentru a nu recurge la activitati teroriste impotriva lor. Nici o ilegalitate producatoare de bani n-a ramas neinvocata in cazul lui Arafat – nici macar obtinerea de fonduri din vanzarea de marfuri contrafacute: CD-uri, imbracaminte, cosmetice si chiar productie de bani falsi.

Si niste povesti cu hackeri
Chiar daca multi din autorii acestor acuzatii nu s-au prea obosit sa le dovedeasca, ratiunea ingrijorarii occidentalilor fata de presupusa imbogatire a lui Arafat a fost cam aceeasi ca si in cazul lui Saddam Hussein: ca nu cumva sa fi folosit bani ca sa-i plateasca pe organizatorii de atacuri teroriste si familiile acestora. E explicabil, asadar, ca acuzatiile cele mai virulente la adresa lui Arafat au pus in aceeasi oala cu contrafacerea de cosmetice o serie de investitii legale facute de apropiatii lui Arafat. Cu alte cuvinte, in virtutea retelei de interese care ar face din membrii conducerii AP un sponsor colectiv al terorismului, tot la capitolul bani murdari au fost trecute si veniturile obtinute de demnitari ai Autoritatii din pachetele de actiuni la o fabrica de Coca-Cola din Ramallah, la monopolurile nationale ale cimentului, tigarilor, lactatelor si conservelor, la cazinoul din Ierihon si la compania palestiniana de telecomunicatii.
Un raport intocmit toamna trecuta de Rachel Ehrenfeld, directorul Centrului American pentru Democratie din New York, adauga ca in decembrie 1999, hackerii au spart sistemul de computere al AP, descoperind “cel putin 5 miliarde de lire sterline in conturi bancare din Zurich, Geneva si New York”, pachete de actiuni la diverse companii, inclusiv la Mercedes-Benz, proprietati imobiliare la Paris (unde are o locuinta sotia sa, Suha), Londra, Geneva si New York. Pe aceeasi linie sunt o multime de articole unde Arafat e descris ca un insetat de lux, cu avioane particulare, vile si un stil de viata fastuos. Un raport al unei organizatii evreiesti sustine, insa, ca nu e nimic mai fals, intrucat pe Arafat nu l-a interesat niciodata bogatia personala si ca incapatanarea lui de a aproba fiecare tranzactie si de a semna orice document in numele AP denota exclusiv dorinta de a-si controla subordonatii corupti, eventual de a-i invrajbi intre ei sau de a-i santaja, in caz ca i-ar ameninta pozitia.
Unii au mers pana acolo incat au spus ca numai Arafat si sotia lui Suha au acces la anumite informatii financiare si conturi si ca doamnei Arafat ar urma sa-i revina succesiunea la putere in cadrul AP. Altii s-au marginit sa glumeasca, zicand ca Arafat a reusit sa ajunga de neinlocuit fiindca daca el dispare, dispare si secretul banilor AP. Toate acestea inspira insa la fel de multa neincredere ca si cifrele fluctuante ale averii lui Arafat. In fond, miza succesiunii liderului palestinian e prin ea insasi destul de mare ca sa mai aiba nevoie sa i se adauge si una de ordin pecuniar.
crenguta.nicolae@zf.ro