La limita luminoasă, poezia înseamnă revelație (de ordin spiritual) – aceasta este premisa de la care pornesc elegantele eseuri publicate de poeta Simona-Grazia Dima în volumul intitulat „Micelii solare”, recent apărut la Editura Tracus Arte (București)….
Personal, fiind un outsider într-ale poeziei, mă simt confortabil să vorbesc cu precădere în rândurile ce urmează despre partea spirituală a cărții. Și, trebuie s-o spun apăsat, nu este frază aproape în construcția acestei cărți în care autoarea să nu fi așezat direct sau indirect limpezi ferestre spre sacru. Oricum, putem observa cu ușurință o deplină inserare a acestor pagini atât din perspectivă literară, cât și, mai general, din perspectiva culturii române și a celei universale.
Dacă un artist precum Constantin Brâncuși își dorea să ilustreze zborul, iar nu păsări în anumite sculpturi ale sale, binecunoscute, dacă Sergiu Celibidache refuza cu obstinație înregistrarea muzicii pe discuri – numindu-le „conserve” –, spre disperarea criticilor și, mai ales, a membrilor orchestrelor pe care le păstorea – întrucât, susținea maestrul, muzica are dimensiuni metafizice de necuprins, deocamdată, în vehicule lumești –, dacă filosoful Constantin Noica cerea cu fermitate „stări de spirit” care trebuie livrate altora, „nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături”, iată că există și un poet român contemporan care pledează pentru o altfel de perspectivă în ceea ce privește poezia: una strict mistică, spirituală. Probabil că nu există mulți poeți români care să fi pornit conștient, programatic, la un astfel de parcurs anevoios și care, în același timp, să vorbească din proprie experiență, nu numai din cărți ori din înalte intenții spirituale.
În această ordine, Simona-Grazia Dima pare un caz particular în literatura română contemporană, care se așază cu naturalețe într-o familie ceva mai numeroasă, desigur, din care fac parte și Mihai Eminescu, și Vasile Voiculescu, și Sandu Tudor (devenit Pr. Daniil), și Radu Gyr, și Daniel Turcea, și Ioan Alexandru, și Ioan Pintea și alți câțiva – ca să ne referim doar la poeți. Numai că, vă rog să observați, poeta mărturisește din primele pagini trăirea personală de ordin extatic petrecută cândva în orașul Suceava, în preajma Cetății de Scaun, încă în anii de formare: o întâlnire – fondatoare – cu sacrul, punct de plecare și liman, totodată, al întregii sale creații. Ceea ce ne pune pe gânduri și ne obligă să tratăm paginile de față cu toată gravitatea pe care, neîndoios, o merită…
În urma lecturii cărții „Micelii solare”, reflexele/defectele profesionale își spun cuvântul și în privința subsemnatului. Căci observăm rapid trimiterile pe care Simona-Grazia Dima le operează cu dexteritate, focalizându-se pe mai multe tradiții spirituale. Căutările proprii de ordin spiritual ale Simonei-Grazia Dima sunt consistente, generoase, în sensul unei „unități transcendente a religiilor” (cum ar spune Frithjof Schuon): „am ajuns atunci, instantaneu, și la concluzia unei convergențe a religiilor, a unui nivel metafizic al lor, ceea ce poate îngădui – și prilejui, ca pe un ales festin – unitatea în diversitate”. Aceasta curge firesc în linia unei nobile ascendețe personale, căci, ne mărturisește scriitoarea, de peste 200 de ani în familia sa au existat asceți și preoți.
Dar ne-am gândit imediat și la acele câteva principale categorii de călugări și asceți care au existat în istoria creștinismului (regăsite uneori până la identitate și în alte tradiții autentice). Mai ales în primele veacuri creștine au viețuit adevărate pleiade de asceți în pustie (anahoreții) ori de călugări rătăcitori prin deșert (boskoi), pleiade ale celor retrași fie singuri, fie însoțiți de o mică obște în păduri, ale călugărilor cavaleri, ale călugărilor vagabonzi prin lume. Au apărut concomitent și călugări care practicau forme ascetice extreme precum stâlpnicii (cei care se retrăgeau pe vârful unui stâlp), zăvorâții (cei care se retrăgeau pentru un timp îndelungat, de ordinul anilor, într-o chilie închisă pe dinăuntru), dendriții (cei care locuiau în copaci sau în scorburile acestora) ori pitoreștii „nebuni întru Hristos” (cei care simulau nebunia, comportându-se cu totul nonconformist din perspectivă mundană).
Această carte a Simonei-Grazia Dima ne convinge că putem vorbi fără a greși despre căutătorii cei nebuni întru poezie…
*
În urma unor trăiri personale de ordin spiritual și a meditațiilor lirico-filosofice declanșate de acestea, Simona-Grazia Dima ajunge la generoase concluzii a căror exprimare, mărturisește, nu poate fi rostită decât prin vers: „Era o înțelegere a vieții, nu o făcătură intelectuală, o certitudine la nivel de principiu, a acelei jubilații fundamentale, a acelei bucurii transcendentale, care, orice s-ar zice, constituie pentru mine esența existenței, deoarece îmi era evident că viața și arta fac un tot. La fel, toate «câmpurile» vieții le percepeam împreună, îi vedeam pe toți oamenii ca fiind, neprogramatic, intercondiționați”.
În fond, volumul „Micelii solare” este un pariu al poeziei cu Viața, contrazicându-l astfel – fără a o declara deschis – pe Georges Bataille, care afirmase cândva: „Poezia duce, în aceeași măsură ca orice formă a erotismului, la indistincție, la confuzie… Ne duce la eternitate, ne duce la moarte…”. Fiindcă experiența de viață, experiența spirituală a autoarei o obligă să înțeleagă că „Viața are sens prin ea însăși și se împlinește ca trăire pură” – fericită reluare aforistică amintindu-i subsemnatului de frazele în care Mircea Eliade vorbea despre viață în sine ca importantă formă de inițiere. Cert este că, se constată cu ochiul treaz, avem de-a face cu un autor care nu vorbește din cărți, ci din propria-i experiență meditativă și contemplativă. Iar acest motiv o determină pe poetă să nu pună semnul egal între „eternitate” și lipsa Vieții ori „confuzie” precum G. Bataille.
Aceasta nu înseamnă că Simona-Grazia Dima nu face apel la o serioasă bibliografie. Scriitura sa este însă în mod evident autentică, cu un miez consistent, generoasă în sensuri asupra cărora suntem îndemnați a medita. Aliați îi sunt câțiva autori mistici de anvergură: Ramana Maharishi, Al-Hallaj, Sf. Ioan al Crucii etc.
Trimiterile implicite și explicite ale autoarei spre o abordare a poeziei care interferează cu antropologia religiei sunt numeroase. Iată ce mai notează Simona-Grazia Dima: „orice publicație ai deschide, te întâmpină sfaturi pentru păstrarea în bună formă a trupului, însă niciunul pentru a înțelege poezia”. Aceasta ne amintește de „tehnicile” și de îndemnurile pe care un alt român le-a „inventat” în Occident pentru a ne facilita o mai bună înțelegere a muzicii. Este vorba despre muzicologul, filosoful și teologul George Bălan, părintele „musicosophiei”. Așa cum și muzicianul și antropologul au de câștigat dintr-o astfel de abordare a muzicii, prin aprofundarea „tehnicii” ascultării – nimic nou sub soare: multiple tradiții spirituale sunt inluminate de tehnici de emitere & ascultare a sunetelor de ordin fizic ori subtil -, tot astfel Simona-Grația Dima ne cheamă în această carte-eseu la o nouă perspectivă dinspre care să medităm asupra poeziei, perspectivă înrudită cu cele meționate anterior. Astfel, atât antropologul cât și poetul ar avea de câștigat științific, poetic, spiritual din intersecția antropologiei religiei și a misticii cu poezia.
Să ne înțelegem însă: așa cum nu oricine rostește Doamne, Doamne ajunge automat în Împărăția Cerurilor, ci cel care împlinește voia Tatălui (conform unui binecunoscut verset biblic), tot așa, nu oricine scrie versuri despre cele sfinte este automat un poet mistic. După cum nu orice mare mistic este obligatoriu poet, chiar dacă uneori se exprimă prin vers. Cunosc cazul unuia dintre cei mai mari duhovnici contemporani, trăitor în Carpați, ale cărui puteri spirituale sunt indubitabile. Ei bine, acesta a produs și oarece „versuri” în stil popular de-a lungul vieții – de necitit, oricât de generos ai fi, oricât de mult l-ai admira pe autor…
Apoi, nu înseamnă că dacă nu vorbești explicit despre divinitate, ești obligatoriu în afara sacrului. Într-un film documentar dedicat uneia dintre cele mai mari personalități generate de creștinismul ortodox în secolul XX, Pr. Andrei Scrima, membru al Mișcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, unul dintre cei care l-au cunoscut, povestește următorele: la o școală de vară la care au participat deopotrivă studenți și câțiva profesori, alături de Pr. Scrima, acesta a fost întrebat cu nedumerire de un student, ceva mai bisericos, cum se face că au vorbit timp de mai multe zile despre filosofie, cultură, artă, știință etc., iar el, teologul și călugărul Andrei Scrima, nu a pronunțat niciodată numele Domnului!? La care replica profesorului și părintelui Andrei Scrima a fost: dar, dragul meu, nu ai observat că am vorbit tot timpul numai despre Dumnezeu?…
Schimbând ceea ce este de schimbat, să nu cerem poeților să devină neapărat teologi sau mistici – fiindcă s-ar putea să fie înlăuntrul sacrului exact atunci și acolo unde ne așteptăm mai puțin…
*
Pornind de la momentul revelației inițiale, poeta Simona-Grația Dima pășește pe o Cale de-a dreptul fascinantă. Întrucât nu face decât să întețească focul odată aprins, cartea devine o Cale (spirituală) în sine și un lung poem în proză cu deosebire generos nu numai față de creația poetică proprie din care se adapă adesea, dar generos mai cu seamă față de confrații scriitori precum Kavafis, Eugen Ionesco ș.a.m.d. Iar problematica abordată intersectează o multitudine de aspecte lirice și sapiențiale. Condiția poetului în lume, de pildă: „Poetul este, ab initio, am considerat, un recipient, nu un emițător, ca atare, pradă unei perpetue transe, el nu poate ieși din propria subiectivitate – creatoare, ulterior, de obiectivare prin efectul însumat al influenței sale asupra conștiințelor, și nu are rost să îmbrățișeze o carieră universitară”.
Natural, numai cel ajuns pe vârful muntelui are capacitatea de a îmbrățișa și de a se lăsa îmbrățișat de perspectiva întregului. Iată de ce, comentariile, splendide, făcute de Simona-Grația Dima la trăirile de ordin extatic ale unui Eugen Ionesco, de pildă, sunt dinlăuntru, profesioniste, în cunoștință de cauză.
Sau sunt punctate în volumul de față, măcar și în treacăt, tehnici meditative prin care poezia ar presupune „ascultare” – ceea ce ne obligă să precizăm, în completare, că unul din verbele cele mai uzuale în Vechiul Testament este tocmai „a asculta”: „Shema Israel!”…
Și, inevitabil, se ajunge la necesitatea sacrificiului de sine, așa cum se petrece pe orice cale spirituală autentică: „Are poezia și o viață lumească? E o întrebare legitimă. Eu cred că nu. Se manifestă aici doar pentru a ne duce, măcar pentru o clipă, dincolo. Sau altundeva. Iar din viața/jertfa ei mulți trăiesc foarte bine”…
Și, tot inevitabil, se ajunge la conștiința unității Creației, a posibilității de a dialoga cu întregul: „și focile, țestoasele, florile au bucuriile lor, iar oamenii, poate, au (re)surse și mai mari, mai complexe, spre a se bucura. Nici măcar un fir de iarbă nu ar trăi dacă nu ar căuta fericirea!”. O vom completa pe poetă printr-o afirmație similară făcută de Origen: „De fiecare din noi se bucură și se întristează pământul întreg. Și nu numai pământul, ci și apa, focul, aerul, toate stihiile”.
În fine, întrucât în viziunea Simonei-Grazia Dima „Poezia este o rugăciune, un mod de a încerca să comunicăm cu ceea ce este mai presus de gândire”, vă las să citiți sau să reciți paginile cărții pe care o recomand ca atare: volumul „Micelii solare” este o reușită introducere în Calea spirituală numită poezie. Iată de ce voi intra la rândul meu în joc – prefăcându-mă că n-aș fi făcut-o încă din start – și vă voi propune o temă de meditație (poetică) pornind, desigur, de la afirmațiile autoarei.
„Poetul e asemenea Părinților Deșertului, el nu chestionează utilitatea practică a demersului său, nu disperă. Poezia este deci (sau poate fi) un act de credință” – susține Simona-Grația Dima, într-o frază-axială a acestei cărți. Ei bine, ținând cont și de afirmațiile lui Andrei Pleșu, cel care scrie undeva cam așa: „Călugăria nu e o cale pentru toți și nici măcar una pentru mulți. Traiectoria ei are o strălucire supralumească: e calea «regală», excepția exemplară, «orizontul» spre care tinzi asimptotic”, îndrăznesc să vă provoc – așa cum face și autoarea volumului „Micelii solare”.
Așadar vă întreb: poate fi scrisă sau imaginată oare o istorie a literaturii române ori măcar a principalilor autori de poezie care să pornească de la acești parametri sus-meționați? Care ar fi oare, în acest joc, poeții-călugări rătăcitori sau pustnici, care ar fi poeții-stâlpnici, poeții-dendriți, poeții-zăvorâți ai literaturii române?
Dar mai simpatici decât toți sunt, după modelul călugărilor nebuni întru Hristos, căutătorii-poeți cei nebuni întru poezie. Prin această carte Simona-Grația Dima pare a ni se dezvălui drept unul dintre aceștia.
Fericiți cei nebuni întru poezie!
PS: Aceste gânduri au apărut ca postfață în volumul sus-menționat, alături de alte două „cuvinte de întâmpinare” semnate de Magda Cârneci și de Ion Pop.