Mi-aș dori, în rândurile care urmează, să am concizia și simplitatea unui sinopsis. Aș vrea să pot să vă fac să vedeți dintr-o dată toată imaginea, și contextul, și circumstanțele, și întreaga poveste. Ca și cum v-ați uita la un tablou de la o distanță numai bună de privit. Îmi dau seama că n-am abilitățile cuvenite, așa că îmi voi lua îngăduința să vă povestesc câteva scene din viața unor indivizi.
La urma urmei, asta face și filmul “Cromofobia” pe care l-am văzut deunăzi la televizor și la care mă voi referi în cele ce urmează. Nu vreau să vorbesc despre valoarea filmului, nu e rostul acestor rânduri să dea note. (În treacăt fie spus, deși nu e o capodoperă, filmul mi-a plăcut. Dacă nu mi-ar sta gândul la câțiva prieteni țâfnoși, aș spune chiar că mi-a plăcut foarte mult. Slabă consolare, dar nu rezist să nu-mi amintesc că și Homer mai ațipea din când în când.)Filmul șerpuiește prin viața câtorva personaje. O familie, soț, soție, un băiețel, el este avocat, ea, critic de artă. Înțelegem că tatăl avocatului este un fost judecător, unul venerabil. O prostituată, grav bolnavă și mama disperată a unei fetițe. Un ziarist, un muzeograf, un asistent social, fost polițist, completează lista celor prinși în insectar. Societate londoneză, membrii unei caste, middle class, câțiva marginalizați. Ce leagă aceste destine modeste, aceste parcursuri mai mult sau mai puțin mediocre?
Nu e numai ceață la Londra. Sunt și zile fatidice. Sau pur și simplu plictisitoare. Sunt și după-amiezi calme, când poți asculta câteva adevăruri grave, când le poți privi în față ferm și definitiv. Sunt și seri numai și numai nefericite. E un tăvălug acolo care încearcă să niveleze (și reușește, Dumnezeule!), nimic care să producă panică, nici măcar neliniște, câteva pâlpâiri de lumânare stârnite de curentul unei uși trântite.
E o scenă în “Cromofobia” care nu-mi dă pace și despre care, de fapt, vreau să vorbesc. E o scenă care mă urmărește, a devenit o obsesie suportabilă ca izbitura unui cărăbuș în fereastră.
Avocatul, proaspăt acționar la casa de avocatură unde muncește, are o problemă. Trebuie să administreze firmele unui individ care tocmai a fost numit ministru în guvernul britanic. Legislația engleză spune că, pe perioada cât își exercită mandatul, ministrul nu are voie să facă nici o sugestie, să dea nici o indicație sau să vândă vreun “pont” administratorului. Or, ministrul nu respectă legea, îi dă o “mutare în plic” administratorului.
Avocatul e bulversat, știe că a încălcat legea, dar nu l-a refuzat pe ministru. Se refugiază într-un restaurant și, printre aburii oblojitori ai băuturii, mărturisește unui fost coleg de facultate, actualmente jurnalist, situația în care se află. Care va să zică, avocatul n-a făcut încă nici o mișcare, nu a speculat încă în nici un fel “pontul” pe care l-a primit de la ministru.
În aceeași după-amiază, spre seară, tatăl avocatului, venerabilul judecător, înțelege că este tatăl fetiței prostituatei. Nu i se spune direct, prostituata îi înmânează o fotografie cu fetița. Și el înțelege, știe, acceptă. E o acceptare potolită, o tăcere și o gestică simplă acolo. O priveliște onestă și, într-un anume fel, onorabilă.
Știu că simplific foarte mult, dar, după cum am mai spus, eu vreau să descriu mai ales o scenă. Și, fără să mai fiu atent la nuanțe, la câteva importante accente ale filmului, mă grăbesc necugetat spre ea. Prietenul avocatului, jurnalistul, face o anchetă rapidă, apoi îi mărturisește acestuia că va fi dată publicității. Ancheta apare pe prima pagină a ziarului. (N-am fost atent, nu știu dacă jurnalul era Sunday Times, mai mult ca sigur că nu.) Avocatul, disperat, își sună tatăl și-i cere să dea câteva telefoane, să rezolve problema. Judecătorul îi cere un răgaz de jumătate de oră, după care își sună fiul și-i spune că nu poate face nimic, că nu poate să mintă. “Bine”, spune avocatul, “dar și tu minți, toți mințim”. Se poate ghici aici un mic și exasperat șantaj. Și judecătorul, omul acela care frecventase prostituatele timp îndelungat, care dusese o viață dublă nu lipsită de consecințe, răspunde simplu: “În situația asta nu pot să mint”.
Stau și mă tot întreb de zile bune oare ce pietricică i-o fi intrat venerabilului judecător în pantof și-l rănea și nu-l lăsa în pace? Și ce mama dracului de pantofi o fi purtat?