Un vechi dicton, ce este mai actual astazi decat acum un secol, cand a fost pus in circulatie, suna aparent ciudat: “Bancherul iti da umbrela cand e soare si ti-o ia cand ploua”. E, desigur, o metafora. O figura de stil bine tintita, din care razbate un adevar semnificativ: acela ca, in relatiile cu bancile, oricare ar fi clientul: o tara, o companie sau o familie, nu va exista niciodata sansa de a scapa de saracie primind un credit. Mesajul e cat se poate de limpede: scapa singur de saracie, daca esti in stare, apoi vino la banca si dovedeste ca pe ulita ta a iesit soarele. Daca poti intr-adevar sa dovedesti, banca iti va da umbrela. Adica un credit. Si ti-o va lasa (ori mai mult: iti va da alte si alte umbrele) cat timp reusesti sa mentii soarele.
Asadar, cand vorbim despre starea creditelor nu putem implica in nici un fel stari afective. Pentru ca, daca vom judeca lucrurile cu sentimentalism, vom reusi cu greu sau nu vom reusi deloc sa rezistam ispitei de a deplange faptul ca o familie de pensionari, sot si sotie, castigand impreuna 3 milioane de lei pe luna, si-ar dori un credit de consum, ca sa-si cumpere un frigider, dar nu gaseste intelegere la nici o banca. Un caz autentic. De aici mai e un singur pas, ce a si fost deseori facut, pana la a incrimina normele BNR pentru ca … taie accesul saracilor la creditele bancare.
Nu e deloc corect sa amestecam lucrurile. Creditele bancare nu sunt si nici nu pot fi ajutoare pentru saraci. Nicaieri in lume nu sunt. Si in America, si in Japonia, si in Europa de vest, punga cu credite ipotecare a fost deschisa numai dupa ce a fost trecut un prim prag catre bunastare. Mai intai a aparut soarele si abia apoi bancile au extins creditele de consum. Si, mai cu seama, creditele ipotecare pentru constructii de locuinte, care acopera o perioada de 10-20 de ani.
Oricum am judeca, in nici un fel nu putem confunda creditul cu ajutorul social. Fara indoiala ca o societate are obligatia sa-si spijine saracii. Nu insa dandu-le credite. Asta nu poate fi o solutie. Pentru ajutorarea saracilor, in nici o tara banii nu sunt luati de la banci, care au alte rosturi. Banii pentru saraci, dati sub forma de ajutoare sociale, nu pot veni decat de la buget. Numai bugetul statului iti da umbrela cand ploua si ti-o ia inapoi cand apare soarele.
Bancile sunt dintr-un alt film. Bunaoara, noile norme, ce au intrat in vigoare la 1 februarie, impun un avans la creditul de consum. Dupa o judecata subiectiva, facand loc si unor criterii afective, am putea invinui bancile ca prin acest avans ii trantesc saracului usa in nas. Judecand, insa, in termeni normali, folosind criterii rationale, concluzia va fi alta: ca bancile nu-si pun banii in joc inainte ca solicitantul sa faca dovada ca are si el ceva cheag si ca e in stare sa contribuie, platind un avans, la achizitionarea unui bun: un frigider, un automobil ori chiar o casa. Asa e peste tot, fie ca e vorba de o familie, fie ca e vorba de o tara. De retinut ca Romaniei, pentru a obtine finantari de la Uniunea Europeana, i se cer cofinantari intre 25 si 50%. Ceea ce inseamna un avans platit din bugetul statului.
La noi, creditele de consum au facut obiectul unui intreg sir de dezbateri, toate aprinse. In centrul atentiei s-a aflat Banca Nationala, cu masurile ei de temperare. Cum adeseori judecata a plecat de la criterii afective, nu a fost vazut un fapt esential: ca 2003 a marcat, in Romania, un nou capitol. A fost deschis drumul consolidarii si dezvoltarii unor produse financiare a caror importanta este cardinala: creditul de consum si creditul ipotecar. Practic, pana in anul 2003, cele doua tipuri de credite au inaintat cu o timiditate excesiva. In 2003, creditul de consum a facut explozii. Cresterea a devenit exponentiala si BNR a fost nevoita sa intervina cu masuri de temperare.
Dar creditul e un contract intre doua parti: una imprumuta, alta se imprumuta. E clar care sunt grijile partii care se imprumuta: sa plateasca ratele, luna de luna. Societatea beneficiind de doua ori: o data, apar stocuri de case noi sau sunt vandute mai multe bunuri de consum; a doua oara, cei care si-au luat case sau alte bunuri pe credit vor avea o grija marita sa nu-si piarda slujba. Fiindca daca isi pierd slujba isi pierd bunurile. Ceea ce inseamna ca vom avea mai multa munca si mai multa performanta.
Dar griji si mai mari are partea care imprumuta. Mai intai, e nevoie sa aiba ce sa imprumute. Sa fie finantata, pentru ca mai departe sa poata finanta. Apoi, i se cere sa fie cu ochii in patru in selectarea clientelei. Ca sa nu-si piarda banii acordand credite unor persoane care ar putea deveni la un moment dat insolvabile. Si, in egala masura, sa nu dea bani unor visatori, unor persoane cu viitor profesional incert, care ar putea candva sa-si piarda sursa de venit si, in consecinta, sa-si piarda chiar casa.
Banca Centrala nu poate face abstractie nici de riscul ce planeaza asupra sistemului bancar: nerambursarea creditului; si nici de obligatia de a-i feri pe cei ce se imprumuta de nedorite drame ce ar putea fi determinate, pe parcursul indelungat al derularii creditului, de o eventuala insolvabilitate. Asa cum s-a ajuns la cheltuielile pentru lumina, caldura si intretinerea locuintei. Multe familii au intrat in incetare de plati.
Veniturile romanilor sunt inca modeste. O cerere de credit, ca sa fie solvabila, are nevoie de o acoperire care sa depaseasca substantial salariul mediu pe economie.