Evenimentele din decembrie 1989 din România au făcut, și ele, la fel. Doar că în cărțile de istorie nu le mai caută nimeni, iar în memoria colectivă s-au estompat, și-au pierdut conturul, au devenit confuze și irelevante. Spălați cu detergenți media din ce în ce mai performanți, creierii contemporanilor sunt tot mai curați și mai netezi. Întâmplările de acum (fix) 22 de ani închipuie, precum nourii pufoși pe cerul cristalin al democrației românești, forme incerte, în continuă mișcare. Ceva-ceva totuși s-a întâmplat în decembrie ăla, dar ce anume și de ce și cu cine nu prea mai ținem minte. Iar prezentul nostru este un foarte priceput gropar al trecutului.
Amintirile sunt substituite cu imagini recente, puternic colorate, cu sonorul dolby & surround dat la maximum. În hărmălaia de astăzi, șoaptele întâmplărilor de acum mai bine de 20 de ani nu mai ajung până la cortexul lucidității noastre; pur și simplu nu se mai aud. Dintre personajele care au interpretat partiturile principale în 1989 și în anii imediat următori mai supraviețuiesc uitării doar cele care, metamorfozate (de la vierme la fluture), încă se mai lăbărțează pe ecranele televizoarelor. C-așa zice o vorbă de-a noastră, din popor: “Morții cu morții”. Deși, ca să fiu drept, unii dintre aceștia, morții, încă mai bântuie prin mințile gelatinoase ale poporului suveran, dând viață unor personaje noi, adecvate noilor vremuri.
Cu ceva vreme în urmă, bunăoară, traversam Parcul Unirii, când am fost abordat de două doamne puțin derutate. Căutau o stradă și m-au întrebat dacă aș putea să le îndrum. “Ce stradă?” “De fapt, un bulevard căutăm” – mi-au răspuns. “Atunci poate fi chiar mai simplu” – am zis – “Cum îi zice?” “Copos. Bulevardul Copos căutăm noi”. Le-am întors spatele și m-am îndepărtat. Le auzeam cum bombăne, indignate de lipsa mea de politețe. Am plecat în treburile mele și le-am lăsat să caute, în continuare, “Bulevardul Copos” pe care nu-l vor afla nici până la sfârșitul lumii. Asta pentru că oricum, pentru noi măcar, sfârșitul lumii a avut deja loc.