Jean Améry (1912-1978), eseist de origine austriacă, s-a
inspirat adesea în opera sa din propriile experiențe trăite în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost student la
Filozofie și Literatură în Viena și s-a numărat printre opozanții
regimului nazist; torturat și închis câțiva ani în lagărele de
concentrare, Améry a supraviețuit experienței Auschwitz, fiind
eliberat în 1945. S-a sinucis în 1978 într-un hotel din
Salzburg.
Jean Améry este unul dintre cei mai originali gânditori de limbă
germană, opera sa influențând considerabil modul în care privim
astăzi nemilosul proces de îmbătrânire, moartea și
sinuciderea.
“Despre îmbătrânire. Revoltă și resemnare” este un eseu dens și
pătrunzător, devenit un clasic al temei problematice a
îmbătrânirii. Cartea oferă o perspectivă originală asupra eternelor
întrebări ale omenirii cu privire la îmbătrânire, moarte, viață și
sensul existenței.
Cu toate că este un autor important tradus în peste șaptesprezece
limbi, Améry a rămas complet necunoscut publicului român, nefiind
tradus în România până acum. Editura ART a conceput un program pe
termen lung, care include pentru început trei titluri, celelalte
două fiind “Hand an Sich Legen. Diskur uber den Freitod” (“Despre
sinucidere. Discurs despre moartea liber aleasă”) și “Jenseits von
Schuld und Sühne”.
Nefiind legitimat decât de înclinația spre reflecție, și poate că
și de un anume antrenament într-asta, vă prezint câteva eseuri
despre îmbătrânirea omului. “Eseu” nu are aici sensul de
experiment, ci mai degrabă de căutare a ceva cu neputință de găsit
– lucru pe care judecata analitică îl știa din capul locului.
Meditațiile în jurul obiectului meu nu au nimic de-a face cu
geriatria. Eseurile tratează despre omul care îmbătrânește în
raporturile lui cu timpul, cu propriul corp, cu societatea, cu
civilizația și în cele din urmă cu moartea. Cine se așteaptă la
enunțuri competente în sensul unei științificități pozitive, la o
cunoaștere ce l-ar putea ajuta să-și rânduiască viața înspre o
stare anume – adică tocmai aceea a îmbătrânirii sale -, acela va fi
dezamăgit de cartea mea: n-am țintit la așa ceva.
Într-o epocă în care inteligența își întoarce privirea nu numai de
la condiția nemijlocită a conștiinței, ci de la om în general, în
locul căruia trec, ca obiect al cercetării, sisteme și coduri, eu
m-am oprit strict asupra celor trăite – le vécu. Am dus la
îndeplinire un astfel de efort de consemnare cât de cât exactă a
proceselor în care e implicat omul care îmbătrânește, folosindu-mă
în mod esențial de metoda introspecției; la care s-a adăugat
străduința de observație și empatie. Dar a trebuit să renunț la
orice speranță de științificitate, ba chiar și de stringență
logică.
Existența și scurgerea timpului
Ne vom întâlni deseori aici cu omul care îmbătrânește – cu
femeia sau cu bărbatul care îmbătrânește -, și el ni se va arăta în
felurite ipostaze, în deghizări multiple. Aici îl vom recunoaște pe
cel ce îmbătrânește ca pe o figură familiară dintr-o operă
literară, colo va fi o pură abstracție izvorâtă din puterea
imaginației, pe când în alte locuri în el se va contura figura
autorului scrierii de față. La fel de incert ca și chipul sub care
apare cel ce îmbătrânește va fi și numărul anilor săi, căci așa vor
uzul vorbirii și realitatea. Vom vedea cum omul care îmbătrânește
abia a împlinit patruzeci de ani, căci, în anumite împrejurări,
procesul pe care căutăm să-l descriem aici se anunță încă de
timpuriu. În alte cazuri, va apărea ca un om aflat în cel de-al
șaselea deceniu de viață, care, prin urmare, conform unei
obiectivități vag statistice, e într-adevăr pe cale să devină un
bătrân. Aici, unde ne interesează existența și scurgerea timpului,
el va apărea drept un om care abia a împlinit cincizeci de ani, dar
care, firește, prin moartea-i timpurie, va justifica astfel faptul
că la vârsta asta el deja se simțea ca un om care îmbătrânește, și
din această pricină va trebui considerat ca atare. -Dăm peste el
tocmai când a ajuns la o recepție matinală, pentru prima oară iar
după mulți ani, căci a părăsit demult bâlciul deșertăciunilor la
care cândva participa ca actor. Poartă redingotă, merge foarte
drept, are o ținută încă bună, chiar dacă pieptul și burta i se
bombează destul de nefiresc, de dubios. Părul negru des care-i vine
până pe ceafă și mustața încă nu și le-a cănit, dar fața palidă
care se ițește deasupra gulerului înalt e încremenită ca o mască de
ceară, iar ochii de o nostalgie orientală n-au pic de strălucire,
sunt afundați în umbra unor cearcăne adânci albăstrii.
Pe acest om care îmbătrânește îl vom nota cu A., la fel cum le vom
spune și tuturor tovarășilor săi de destin, pe care intenționăm
curând să-i mai introducem în reflecțiile noastre. A.: iată cea mai
matematică și mai abstractă denumire posibilă, care îi lasă
totodată cea mai mare libertate imaginației și gândirii concrete a
cititorului.
Să-ți devii tu însuți străin
De câteva săptămâni încoace, atunci când se-așază dimineața la
măsuța de toaletă din fața oglinzii, A. observă că pe pleoape i-au
apărut mici noduli gălbui de piele, sau eflorescențe, care n-o
deranjează în rest cu nimic: când îi pipăie, n-o dor, e limpede că
pot fi considerați drept nevătămători, atât doar că există – nu
sunt nici măcar deosebit de urâți, nu sluțesc fața decât prea
puțin, fiind percepuți de alții doar atunci când li se atrage în
mod expres atenția asupra lor; și totuși, în ce-o privește pe A.,
pe lângă cele alte câteva surse de neliniște apărute în ultimii
ani, i s-a mai adăugat și aceasta nouă, care n-o panichează, dar o
chinuiește și o macină surd. A căutat în micul ei compendiu de
medicină popularizată, pe care îl răsfoiește spre propria-i
nemulțumire tot mai des în ultimul timp, aflând de-aici că are
xantelasme – fiindu-i provocate de depunerile anumitor substanțe și
în speță a nesuferitului de colesterol pe care, pare-se, organismul
îl produce în cantitate crescândă. Xantelasmele i-au stârnit
instantaneu asociația de idei cu Xantipa, ceea ce sporește
indispoziția lui A., deși știe bine că soției lui Socrate i s-a dus
buhul pe nedrept că a fost gâlcevitoare. […]
Ochiul lui A. rămâne fixat pe excrescențele gălbui ale pielii; A.
nu se mai place și-și spune, poate, împreună cu prietena ei, că
ceea ce-i slujește acum drept chip a ajuns să fie ceva îngrozitor.
– Ură de sine? Ar fi o exagerare, căci ura de sine are totdeauna o
calitate morală care e cu neputință să se întindă până la repulsia
împotriva pielii veștejite, până la celulele țesutului care treptat
își pierd materiile solubile, ajungând în cele din urmă să
predomine esența greu solubilă. Dezgust de sine? Nici asta nu-i:
căci A. știe, ce-i drept, că xantelasmele și pielea veștejită sunt
considerate în general dezgustătoare, își amintește poate vag și de
propria-i repulsie pe care o resimțea odinioară în fața altor
manifestări ale alterării – dar această știință i-a venit în
principal din afară, din lume, pentru care petele ei galbene sunt
petele unei străine, în timp ce pentru ea – chiar dacă îi trece
prin cap să pună chirurgul să i le îndepărteze (cât o costa o
asemenea operație? oare va găsi un specialist de ispravă?) –
chestiile astea rămân totuși petele ei, ceva ce-i este propriu și
caracteristic, iar împotriva lor dezgustul se manifestă la fel de
puțin ca și împotriva propriilor dejecții ale metabolismului.
Rușine? Poate. Deși, dacă ți-ai imagina femeile și bărbații,
deopotrivă tineri și bătrâni, cum umblă toți prin lume cu pielea
zbârcindu-li-se și cu mici noduli moi, decolorați, pe pleoape, n-ai
mai putea numi așa ceva urâțenie, de vreme ce într-un asemenea caz
ar fi imposibil ca fiecare să-l urască pe fiecare.
Și-atunci? Te-ai săturat de tine însuți – așa cum ai spune: m-am
săturat de viață!, iar asta, chiar dacă duce din când în când la
sinucidere, nu e niciodată o totală ură și scârbă de viață, ci
dimpotrivă, e mereu însoțită și de pofta de viață sau de dorința
pentru o anume formă de viață pe care viața ne-o refuză – da,
asta-i, te-ai săturat de tine însuți!
Pe măsură ce repetă experimentul matinal din fața oglinzii, care a
devenit un ritual, A. descoperă că această suprasaturație merge
mână-n mână cu o nemărturisită autosatisfacție, căci a ajuns să
simtă un soi de mândrie că a rezistat atât de mult – și astfel,
cufundată în dezgustul ei, A. își poartă pielea înăsprită așa cum
își poartă un războinic curajos cicatricile sale. Raporturile
dintre cel ce îmbătrânește și corpul său sunt narcisiste: atât doar
că înamorarea de imaginea din oglindă nu mai este un fapt univoc,
ci este un amor din suprasaturație, în care suprasaturația se
iubește pe sine, iar iubirea e profund sătulă de ea însăși.
[…]
Însă cel ce îmbătrânește ajunge tot mai mult la un eu lipsit de
lume. Pe de o parte, devine timp, datorită trecutului agonisit de
amintirile spiritului și ale corpului, și pe de altă parte, devine
tot mai mult propriul său corp. Dar, la fel ca și A. a noastră în
fața oglinzii, se-ntâmplă că el – chiar evitându-și imaginea din
oglindă, așa cum fac mulți dintre cei ce îmbătrânesc, însușindu-și
judecata lumii despre urâciunea ofilirii – ajunge să-și perceapă
corpul, care acum îi devine prezent ca eu al său, ca pe un înveliș,
ca pe ceva exterior, un adaos și, concomitent, ca tot ce are mai
propriu, la care se reduce tot mai mult și căruia îi acordă o
atenție crescândă.
N-avem decât să ne ferim de oglindă. Dar inevitabil ne zărim
mâinile cu venele învârtoșate, burta flască și zbârcită și degetele
de la picioare cu unghiile îngroșate și crăpate, în ciuda
măiestriei pedichiuristei. Chiar orbi să fim, și n-am putea fugi de
corpul nostru – nu ne putem ieși din piele, oricât de tare ne-am
dori atunci când ne pipăim nenorocita asta de piele care ni se
descuamează solz cu solz. Corpul care, după cum a spus-o Sartre,
era le négligé și se-nțelegea pe sine neînțelegându-se, acest corp
care nu ne mai mijlocește lumea, ci ne izolează de lume și spațiu
prin respirația îngreunată, prin picioarele suferinde și
încheieturile chinuite de artrită, se transformă într-o temniță,
dar și în adăpostul nostru cel de pe urmă. El ne devine înveliș,
refugiu și ultimă rămășiță – probabil că oricui îmbătrânește și
reflectează la transformările sale fizice îi trece, vrând-nevrând,
prin minte și expresia referitoare la “rămășițele pământești” -,
dar în aceeași suflare de gândire corpul devine autenticitate
omenească supremă, căci până la urmă el are totdeauna dreptate.
[…]
Să nu mai înțelegi lumea
Cine ajunge la acest prag – unul ceva mai iute, altul ceva mai
târziu, unul înarmat cu franchețe, altul prins în autoamăgire, care
totuși se dovedește întotdeauna a fi prea puțin rezistentă – va
descoperi cândva că nu mai înțelege lumea. Acest aspect al
îmbătrânirii sociale – îmbătrânirea culturală în sensul cel mai
larg al cuvântului – se limpezește de regulă în decursul unui
proces destul de lent, lipsit de dramatism, de percepții succesive.
Deseori, mai întâi există doar un sentiment surd de repulsie
împotriva a ceea ce omul care îmbătrânește numește în sinea sa
“jargonul cultural al epocii”; spunând asta, refuză să se întrebe
dacă nu cumva el însuși vorbește un asemenea jargon – doar că unul
deja învechit, și nu cum îi place să-și închipuie, o limbă pură,
adică limba pur și simplu. Simte o ușoară neplăcere când citește
anumite reviste și cărți și, ridicând dezaprobator-resemnat din
umeri, e ispitit să vorbească despre modă, snobism, tot felul de
“isme”, fanfaronadă verbală, dar deseori se abține, fiindcă nimănui
nu-i place să se izoleze într-o îndărătnicie retrogradă. Rezistența
arhibanală împotriva a tot ce-i nou și neobișnuit – fenomen ce
revine mereu în decursul istoriei spiritului – n-are cum să nu-i
fie cunoscută omului cultivat. Se prea poate să știe și ce s-a
întâmplat în 1874 la Paris la prima expoziție a impresioniștilor,
de ce a trebuit să se întâmple așa și de ce până la urmă rezistența
împotriva lui Monet și a prietenilor săi s-a stins lăsând în urmă o
senzație de jenă. […]
De câte ori răsfoiește revistele de modă, A. – deși știe bine că-și
va comanda rochiile următoare, conformându-se cu justă moderație
cerințelor modei -, resimte la vederea noilor modele, ce i se par
absurde, o nemulțumire pronunțată. Și, de data asta, în mod vădit
A. e neplăcut impresionată de extravaganța năucitoare a modelelor;
drept care răsfoiește iar prin albumul ei cu fotografii vechi –
doar a mai făcut-o și cu alte ocazii – pentru a regăsi rochiile cu
adevărat drăguțe de altădată, cum crede ea, care-i veneau atât de
bine, spre deosebire de creațiile iritante pe care creatorii de
modă le propun în acest an. Dar chiar de la prima privire aruncată
asupra micuțelor fotografii de la sfârșitul anilor ’30, se-ntâmplă
iar ceea ce bănuia dinainte de a deschide albumul, dar nu voia să
recunoască în ciuda presimțirii ei, deși din propria experiență
știa cum stau lucrurile: moda din anii tinereții, moda ei – o parte
esențială a eului ei construit de amintire – i se pare ceva absolut
imposibil, o modă cel puțin la fel de grotescă precum creațiile cu
care va trebui să se împace în sezonul următor. Iat-o sub un copac.
Părul moale, cu onduleuri regulate, îi încadrează obrajii, fusta îi
ajunge aproape până la glezne, poartă o jachețică cu umerii croiți
ridicol de concav și căptușiți, o pălărie moale de nedescris,
pleoștită, având o privire galeșă ca de văcuță, crede ea clătinând
din cap. Cum de ei și altora le-a plăcut pe-atunci așa ceva? Dar a
putut afla cum până și cele mai banale succesiuni de evenimente nu
decurg niciodată simplu. Dacă treaba ar sta exclusiv așa cum omul o
spune și-o repetă fără a reflecta: și anume că lucrurile demodate
sunt caraghioase și penibile fiindcă-s vechi și cunoscute și
fiindcă omul a fost de față atunci când timpul a trecut cu
tăvălugul peste ele, spre deosebire de lucrurile istorice, vechi și
necunoscute, la a căror tristă capitulare omul nu a asistat -, dacă
într-adevăr așa este, ar fi inexplicabil de ce lucrul care și-a
trăit traiul își pierde imediat orice urmă de ridicol atunci când
nu doar te uiți la el, ci ți-l și amintești. A. închide brusc
albumul, închide ochii, se cufundă în cele de altădată: toca
micuță, jacheta vătuită, fusta până la glezne – ochiul minții le
redescoperă și le cercetează ca fiind ale ei, iar când își
recompune privirea galeșă de-atunci, A. e din nou pe deplin
conștientă de efectul ei șarmant. Onduleurile ce-i încadrează
obrajii, pe care A. își închipuie dintr-odată că le poate pipăi,
și-au recâștigat farmecul lor din 1938. Leziunea s-a vindecat. A.
se poate lăsa iar cuprinsă de repulsia față de noile modele,
repulsie la care mai întâi renunțase stânjenită privind vechile
fotografii. Bineînțeles că-i va recomanda croitoresei ei creațiile
la modă ca pe o sursă de inspirație, dar își va purta noile rochii
împotriva propriilor convingeri, ca și cum ar face o concesie
societății, din păcate. Dar, indiferent de hainele ei în pas cu
moda, va rămâne fetița de-atunci – și se va feri de fotografiile
ce-i pun sub semnul îndoielii conștiința de sine: ele îi arată moda
de atunci răsfrântă, alterată, transformată de privirea de azi;
numai în amintire garderoba de ieri își redobândește
autenticitatea. Irealitatea unui eveniment ce nu poate fi
transferat din caracterul obiectiv-fizic al procesului cerebral în
existența subiectivă a contemplării încărcate de amintire e mai
reală decât realitatea palpabilă a fotografiei.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura ART. Traducere din limba germană și note de Alexandru Al. Șahighian