Pe fluviul Yangzi (Marele Dragon), chinezii construiesc Barajul celor Trei Defileuri, care este, spun specialistii, prima minune a mileniului trei.
Unica prin amploare, indrazneala asiaticilor nu avea cum sa scape atentiei opiniei publice internationale. Ca intotdeauna, americanii, maestri ai documentarelor, au realizat un film despre imensa desfasurare de inteligenta si energie, materialul fiind difuzat pe postul de televiziune “Discovery”. Desigur, o astfel de lucrare presupune si riscuri uriase, daca le raportam la alte tari, pentru ca a debloca din zona viitoarei amenajari hidrotehnice aproape doua milioane de persoane constituie, trebuie sa recunoastem, un act nu doar de curaj.
Caci, pentru ca apele Fluviului Albastru sa se poata strange intre falcile stancoase, sute de sate si orase vor fi inghitite de neinduplecatul lac de acumulare. Ajunsi in acest punct, realizatorii ni-l aduc in prim-plan pe consilierul in probleme de baraje al fostului presedinte Clinton, care, dincolo de scepticismul evident, nu-si poate reprima intrebarea: ce solutie se va gasi pentru dezradacinatii cu ochii oblici? Desi constructia inseamna, inainte de toate, progres economic si evitarea inundatiilor, criticii de peste Ocean aduc in discutie doua elemente lacrimogene: riscul major al lucrarii si distrugerea unui mod de viata stravechi, o lupta intre traditie si modernitate, din care omenirea va iesi mai saraca. Cel putin asa sustine scenaristul, cu o ipocrizie de care numai urmasii lui Lincoln sunt in stare. Cand s-a hotarat masacrarea sangeroasa a indienilor, cruzii yankei au ignorat obiceiurile stravechi si civilizatia nefericitelor “piei rosii”, insa, cred eu, fara aceasta barbarie nu s-ar fi putut cladi mareata si puternica America, insensibila la concesii si sentimentalisme etice sau etnice. Se repeta obsedant cifra sacrificatilor, desi, la o populatie de circa 1.400.000.000, doua milioane de conforturi ancestrale nu reprezinta nimic. Nu lipsesc accentele patetic-telenoveliste, asa ca ne sunt bagate sub ochi imagini cu chinezi atemporali, ingramaditi in bordeie insalubre, laolalta cu necuvantatoarele domestice. Eroii anonimi traiesc ca la inceputuri, imperturbabili si tristi, de parca s-ar afla in-tr-un muzeu in aer liber.
Brusc, mi-au venit in minte comentariile starnite de incercarea lui Ceausescu de a moderniza Bucurestiul. Si atunci, conservatorii s-au trezit urland ca “Dictatorul” distruge specificitatea unei urbe mereu amagita cu iluzia Micului Paris. Specificitate care, astazi, se reduce la haitele de dulai vagabonzi, la mormanele de gunoi sau la boschetarii risipiti pe toate arterele. Neindoielnic, mi-as fi dorit, spre binele nostru, al tuturor, ca Ceausescu sa fi reusit curatarea Capitalei de acele cartiere infecte, indiferent de pretul ce trebuia platit. Cel putin, in felul acesta, s-ar fi lasat generatiilor viitoare un oras mai curat, in stare sa asimileze noul, fara miscari convulsive. Asa, traim intr-o aglomeratie de cladiri darapanate si neigienice, pe care primul cutremur le va transforma in cavouri sinistre. Uneori, ma intreb ce ar putea vizita un turist strain in Bucuresti, iar raspunsul intarzie. Nu stiu daca, in afara contestatului Palat al Parlamentului, mai gasiti un alt obiectiv care sa impresioneze, in ciuda reactiei estetice contradictorii. S-a reusit in mare masura, pentru moment, compromiterea edificiului, impreuna cu persoana ctitorului, uitandu-se ca orice palat, castel ori piramida de aiurea este creatia unei minti atinse de boala grandomaniei. Dar, in lipsa acestor minti bolnave, lumea ar apartine piticilor si colibelor lor minuscule.