… s-au scris volume întregi, fiindcă în toate culturile și civilizațiile conflictul mocnește îndelung sau izbucnește violent. Multe dintre ele se regăsesc, absorbite într-o manieră personală în recenta carte a Aurorei Liiceanu – Soacre și nurori. La cine este cheia?, al zecelea titlu din seria de autor de la Editura Polirom. O carte care se deosebește puțin de cele anterioare, marcate de balans constant între psihologie și ficțiune, fiindcă aici psihologul își ia partea leului, cu profit indiscutabil pentru cititor.
Ca și în celelalte cărți, autoarea apelează la artă pentru a deschide porțile spre teritoriul psihologiei, fie că este cinematografie sau literatură. Așa că urmezi uluit și stupefiat periplul care te duce de la interpretarea în cheie psihanalitică a unei capodopere, Psicho, la biografia și cariera lui Anthony Perkins, care a jucat rolul principal în filmul lui Alfred Hitchock, de la cântecele populare autohtone despre soacră ca poamă acră la confesiunea scriitoarei Isabel Allende în care se recunoaște drept soacră odioasă.
Cititorul găsește multe lucruri noi aduse de cercetările recente. Capitolul „Frontierele: la un loc, departe, cât mai departe” lămurește ce este proxemica, domeniu al antropologiei spațiului, esențial în comunicarea interculturală. Alt capitol – „Comunicarea, pe față și pe dos” aplică „fereastra lui Johari” cu cele patru cadrane în relația triunghiulară soacră – noră – fiu/soț. Ultima parte aduce patru povești extraordinare ce explorează situații de viață ce ating limite primejdioase, ca perversitate ori incest.
Nu lipsesc de aici motto-urile senzaționale și memorabile, ele funcționează ca semnale pentru analiza de mare finețe a relațiilor complexe din interiorul unui cuplu sau al familiei, pentru tipologiile variate de mame și fiice, de soacre și nurori, de fii și soți. Toate sunt fărâme delicioase din lecturile autoarei, așa că spicuiesc câteva din arii culturale diferite:
„Amintește-ți că fiul tău nu e fiul tău, ci fiul timpului său” (Confucius)
„Soacra și nora în aceeași casă sunt ca două pisici în același sac.” (Proverb evreiesc).
„O fiică este o fiică toată viața ei, dar un fiu este un fiu până își ia o soție.” (Deborah M. Merril)
„Nu există mamă perfectă. Acesta e un mit.” (Ruth Nemzoff)
„Copilăria bântuie. Adulții pot fi numiți copii convalescenți.”
Volumul punctează câteva aspecte esențiale: căsătoria nu înseamnă doar oficializarea unui cuplu, ci și alt tip de relație a fiecăruia în altă familie, cu efecte imprevizibile pentru toți, fiecare își aduce în căsătorie obișnuințele create în copilărie, modelarea și modelele, iar dinamica relațiilor și a afinităților va modifica lucrurilor înt-un mod greu de estimat. Analizele surprind nu doar războiul declarat ori ascuns între noră și soacră, ci drama terțului, fiu și soț, silit să reacționeze.
Lansarea cărții a adus alte observații interesante ale autoarei. Una dintre ele este decisivă – soacra are un capital uriaș, care-i conferă o putere psihologică extraordinară: a trăit în simbioză cu fiul ei cele nouă luni de sarcină, îi cunoaște copilăria cu isprăvile și experiențele definitorii înainte să devină ființă sexuală ori socială, este și depozitara istoriei personale, cu episoadele care îl transformă în personaj nou și pentru sine însuși. Altă observație sublinia originalitatea lumii românești, unde există distincția dintre soacră mică și soacră mare, care indică și roluri sociale precise.
Când încheie lectura, cititorul însuși poate răspunde la întrebarea din subtitlu, poate chiar s-o transforme, înlocuind cheia cu sabia războiului sau parafa păcii ori a armistițiului. Poate chiar să spere că schimbarea accelerată adusă de globalizare pune distanțe între generațiile aceleiași familii, în parte dureroase, în parte confortabile.
Aurora Liiceanu, Soacre și nurori. La cine este cheia? Editura Polirom, 2014, 246 pag.