Călin Hentea
Memorii în papuci
despre o tinerețe obișnuită
Editura Eikon
Prefața fermecătoare intitulată „Înfiorătoarea candoare a memorialistului” este semnată de Daniel Nicolescu.
Acum mai bine de 150 de ani, un scriitor francez pe nume Léon Gozlan, care n-a rămas celebru decât pentru opusul de mai jos, a scos pe piață un volumaș citit încă și astăzi, „Balzac în papuci”. Fusese secretarul marelui scriitor, n-avea originalitatea titanului, dar cele scrise se remarcau prin vivacitate și spirit. Din titlu cititorul își cam dă seamă ce va descoperi. Cartea a făcut vâlvă decenii la rând.
Nicio legătură cu Călin Hentea, celebru pentru cărțile sale numeroase despre propaganda de orice fel, la noi și aiurea, extrem de documentate, care poate vor fi strânse cândva de o editură cu bani într-o uriașă enciclopedie (cum au fost și gândite) după care să ajungă în orice bibliotecă, pentru că e nevoie. De propagandă n-au scăpat de secole înaintașii noștri, nu scăpăm nici noi și nu vor scăpa nici urmașii noștri, așa că e bine să fim informați cu ce ni se pregătește. Călin Hentea recurge acum și el, după toate cărțile sale sobre și încruntate, la un titlu asemănător lui Gozlan, cu gândul, pervers, altfel nu pot spune, să ne facă să ne imaginăm întâmplări de alcov, dulcegării și melodrame și ducându-se conștient pe piste greșite. Dar știe foarte bine că ne păcălește, doar e maestru al propagande, iar cei care se vor fi gândit, ca autorul acestor rânduri, la cine știe ce dezvăluiri, rămân nesatisfăcuți.
Călin Hentea, brașovean prin naștere, dar bucureștean sadea prin tot ce a trăit și realizat, a devenit, după studii politehnice, ofițer activ în Ministerul Apărării Naționale, este doctor în științe militare, realizator de emisiuni tv militare (propagandă!), ofițer specialist în operații psihologice din Statul Major General, participant la misiuni internaționale pe mai multe teatre de operațiuni (Albania, Kosovo, Afganistan), după care, la fel de neașteptat pe cât a fost momentul intrării în armată, a cerut, deși ajunsese colonel(!), să fie trecut în rezervă. Încă o reacție teribilistă, cum însuși recunoaște. Dar era clar că spiritul său nu avea vreo legătură cu spiritul cazon. Citiți „Memorii în bocanci”, apărut în urmă cu câțiva ani la Editura Cartea românească și vă veți convinge.
Acum, Călin Hentea scoate pe piață un volum care se vrea pandant la precedentele „memorii” și despre care afirmă nonșalant că „este nu numai cea mai bună carte scrisă de mine până acum, dar și cea mai sinceră, până la limita suportabilității”. Firește, de la un maestru al științei propagandei nu te poți aștepta decât la asemenea afirmații. Care reușesc însă să ademenească, după care lucrurile curg de la sine: începi să citești volumul și nu-l mai lași din mână.
E o carte dezarmantă în mare măsură, pentru că spune tot ce-și amintește autorul din copilăria, adolescența și tinerețea sa, dinainte de a intra în armată. Adică tot ce foarte puțini ar spune, socotind că fie nu e relevant, fie e prea intim. E viața cotidiană a unui om obișnuit din anii 60-80 ai secolului trecut, fapte, atmosferă, nume, cărți, muzică și tot restul. „Vreau să aflu ce s-a întâmplat cu viața mea”. Nu cred că a aflat, dar sigur află, cu mintea lui de acum ce era în mintea lui de atunci – cum bine subliniază prefațatorul. Reiese că autorul își iubește cât se poate trecutul, așa cum a fost el, până și vremurile acelea, cu sentimentalism și candoare. De fapt, ca majoritatea celor dintre noi, că o recunosc sau nu. Tot ce-și amintește înseamnă viața lui și nu și-o poate nega. Memoriile sunt mai mult decât „memorii în papuci”, sunt o coborâre în sine.
Mai spune Călin Hentea: „Nu văd nicio diferență de fond între Hențișoru’ din urmă cu patruzeci de ani și personajul în papuci de astăzi, un rotofei grizonat, cu bărbuță, predoninant naiv, când molipsitor de râzăcios, când paralizant de înverșunat.” Cine-l crede? Să nu fi trecut timpul peste Călin Hentea? Imposibil. Răsfăț sau, din nou, manipulare?
Întrebarea pe care mi-o pun, după acest volum, este însă una foarte importantă: va trece Călin Hentea și la ficțiune, pentru care se pare că are nerv?