La începutul acestui an am asistat la un eveniment foarte important care privește cartea și despre care am și scris la această rubrică – lansarea primelor douăzeci de cărți electronice ale Editurii Humanitas și firește, a secțiunii Humanitas digital. Noroc că de față, spre a explica unora ca mine speriați de barbarisme și cam nepricepuți la tehnica de ultima oră, era și Paul Balogh, tânărul director al noii divizii, care a oferit cu generozitate informații și a înlăturat temeri.
Așa am aflat – și am și scris despre asta – ce este un e-book, adică un fișier, adică un PDF, o carte paginată dar eliberată de constrângerile paginației. Ca să citești acest fișier, ai nevoie de un aparat special, care se numește e-reader. Mai înainte de e-reader a fost cerneala electronică, e-ink, cea care dă micului ecran o luminozitate ce nu obosește ochii, asemănătoare hârtiei. Un e-book ar trebui să fie foarte ieftin – la noi pare să fie, în străinătate e mai scump, culmea, decât cartea obișnuită. Într-un e-reader poți stoca zeci de mii de e-bookuri, în care poți intra oricând, aparatul permițând căutarea, notarea “pe margine” fără să strici “cartea”, sau “updatarea” cărții cu o nouă ediție cu corecturi făcute între timp. Au apărut și primele e-readere românești, Evobook, fabricat de Evolio.Mă întrebam atunci ce viitor vor avea cărțile electronice în România? Probabil că da, îmi spuneam, piața de acest gen este foarte dinamică, mai ales pentru generația tânără și mai ales dacă nu vom dori trecerea radicală, peste noapte, la noul sistem de lectură. Mă mai întrebam dacă va dispărea obiectul carte tradițională?
Primele răspunsuri aveam să le primesc în mai puțin de o jumătate de an, la Târgul de carte Bookfest 2011, desfășurat la sfârșitul lunii mai. Atunci am înțeles că suntem cu adevărat la începuturile cărții electronice și că nu prea am de ce să mă tem că va dispărea cartea tradițională, cea pe hârtie. Din diverse motive, nu neapărat economice, chiar și tinerii nu se înghesuie să cumpere e-readere, iar descărcările de cărți electronice au fost cu mult sub așteptările inițiatorilor proiectelor de digitalizare. Probabil nu vor recunoaște decât cu jumătate de gură…
Poate există rațiuni explicabile, în care nostalgia se amestcă cu puterea de cumpărare, deși luate în ansamblu și pe termen lung, cărțile electronice ar trebui să le bată de departe pe cele pe hârtie. Poate n-a existat suficientă promovare ori chiar editorii tardiționali vor fi pus frână, simțind sabia deasupra capului. Nu vreau să revin asupra avantejelor și dezavantajelor fiecărui sistem, nici asupra faptului că încă puțini apelează la librăriile online, chiar și pentru produsele tradiționale. Sunt convins că tehnica merge după regulile ei, nu ține seama de dorințele oamenilor și ceea ce este logic într-un proces se va împlini indiferent că vrem ori nu.
Veau să insist însă de astă dată asupra unei idei pe care am mai subliniat-o și oricum nu-mi aparține, doar o promovez și eu. Anume că atât biblioteca de hârtie, cât și cea electronică ar trebui și ar putea să coexiste. Aș aduce un argument pe care l-am aflat recent, ca un fel de revelație, citind una din cărțile ultime ale lui Alberto Manguel. Entuziasmul digitalizării bibliotecilor ar putea păli în fața constatării că un CD-ROM are o durată de viață de doar 10 ani. Papirusurile de acum două mii de ani pot fi citite și azi și la fel mai pot fi și cărțile tipărite cu decenii în urmă, fie și pe cea mai proastă hârtie. Firește, peste noapte, cum s-a întâmplat adesea în ultimii douăzeci, treizeci de ani, se poate descoperi un nou suport de informație care să concureze cu longevitatea papirusului. Să-l așteptăm, bucurându-ne de cartea pe hârtie. Sau de cea electronică, după preferințe.
Categoric nu cred, cum spunea prietena Doina Ruști într-un recent interviu publicat de ziarul nostru, că “în scurtă vreme, oamenii vor avea în buzunar, eventual în memoria mobilului, întreaga bibliotecă”. Sau eu, cel puțin, nu voi apuca vremurile acelea…
STELIAN ȚURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) și filosofie (1976), la București, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă la revista Lumea, a condus, după 1989, revistele Lumea, Zig-Zag, apoi ziarul Meridian, după care a lucrat în televiziune, ca șef al departamentului de știri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV, din 2000 este și editor senior al Ziarului de Duminică. Este autorul a zece cărți de publicistică, zece romane, opt cărți pentru copii și două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din România (AER) pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociației Scriitorilor din București (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 și Premiul AER pentru roman în 2003.