Pentru vorbitorul de astăzi al limbii române, „ispita“ este aproape exclusiv „ademenire, tentație, chemare spre păcat“. Dacă, însă, citim Sfânta Scriptură, aflăm, încă din Ieșire, cap. 17, versetul 7: „cârtiseră fiii lui Israel și ispitiseră pe Domnul, zicând: Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?“. Iar în Evanghelii, găsim nenumărate exemple de „ispitire“ a Mântuitorului. De pildă, în Matei, 19, 3: „Și s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L și zicând: Se cuvine, oare, omului să-și lase femeia sa, pentru orice pricină?“.
„A ispiti”, în limba în care au fost traduse cărțile noastre sfinte, înseamnă „a întreba, a cere răspuns“.
Ortodoxia a avut, are și va avea mereu întrebări și răspunsuri. Ispitiri duhovnicești…
Credem că a trecut suficient timp pentru ca fierbințeala virală provocată, în presă și pe net (sau invers), de apariția ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Constanței, de Ziua Națională, în veșminte arhierești să se fi răcorit suficient pentru ca cititorii să aibă răbdarea să asculte câteva considerații venite nu din partea purtătorilor de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe Române, pe care îi pot bănui de partizanat, ci din partea unui credincios de rând, care îi poate lămuri cât de tare greșesc cei care au făcut, cu sau fără bună-știință, un motiv de veselie batjocoritoare din amintita apariție vestimentară a unui ierarh ortodox.
O primă delimitare terminologică se impune: nu este vorba de „pelerină“, ci de mantia arhierească. Pelerină purtăm ca să ne ferim de intemperii. „Pelerină“ este un cuvânt prea nou în limba noastră (ne vine din franceză, de unde l-am împrumutat în epoca modernizării noastre terminologice) ca să poată fi aplicat veșmântului arhieresc numit „mantie“ (cuvânt slav), purtat de monahi și de arhierei (care sunt, de regulă, călugări). ÎPS Teodosie nu a apărut în ziua de 1 Decembrie, „cu pelerină“, ci înveșmântat, ca la orice Tedeum (inclusiv la Ziua Națională – vezi Hotărârea nr. 5274 din 5 iulie 2012 a Sfântului Sinod al BOR) în mantie, sprijinit în cârja păstorească, cu epitrahil atârnat de grumaz, cu omoforul pe umeri și cu mitra pe cap. Numai persoane lipsite de o minimă educație liturgică (sau, într-un limbaj mai ușor de înțeles: neduse la biserică) se pot mira și distra văzând un ierarh ortodox în veșminte arhierești.
Ceea ce nu trebuie să uite (sau, dacă nu știau, să afle) veselii noștri jurnaliști și postaci anticlericali este: 1. că Biserica creștină și ritualurile ei nu s-au născut odată cu blugii (lăsați) ori cu bermudele și 2. că Biserica noastră este numită și socotită ortodoxă (adică drept-credincioasă) tocmai pentru că păstrează nesmintite, negreșite (nu neschimbate!) credința și rânduielile (ceremonialul, adică). Să te folosești de un microfon, de un aparat de fotografiat ori de tastatură, și să te consideri, tocmai și numai pentru că poți să o faci, evoluat, liber în gândire, nu este o dovadă de superioritate, ci de trufie arogantă și găunoasă.
Revenind la mantie (nu pelerină!), să amintim că este un veșmânt vechi, datând din vremuri biblice, simbol nu al gloriei împărătești, ci, ne spune Simeon al Tesalonicului, al simplității călugărești. Să mai menționăm că arhiereii nu îl poartă la sfânta și dumnezeiasca Liturghie, ci doar la servicii divine de gradul al doilea (vecernie, litie, maslu etc.). Când intră în biserică pentru sfânta Liturghie, ierarhul poartă, ce-i drept, mantia, dar numai când se închină la sfintele icoane, după care o leapădă.
Fără a mai intra în explicații nesfârșite, să arătăm că, în pofida aspectului exterior impozant, mantia arhierească nu este un semn de mărire împărătească, deci lumească, așa cum s-a scris în presa noastră cea prost informată într-ale Bisericii, ci de marcare a unei obligații și a unei meniri: de a păstori și de a învăța poporul credincios. Cum, însă, cel dintâi Păstor și cel dintâi Învățător a fost și este Iisus, mantia nu trebuie să aibă nici scurtimea unei minijupe, nici textura denimului.
Biserica, în aspectele ei ceremoniale, nu poate fi judecată de la înălțimea acestei lumi, oricât am considera noi de evoluată această lume. Biserica este trupul lui Hristos, Dreptul și Bunul Judecător, purtătorul mantiei de Împărat nu al lumii, ci al lumilor. O palidă (chiar dacă unora le pare deplasată) reflexie a strălucirii acestei mantii este cea arhierească purtată de ÎPS Teodosie de Ziua Națională.