Asistăm în această perioadă la un fenomen de așa-zisă privatizare a legii, de pierdere de către stat a atributului legiferării. În cazul concret al României, această senzație funcționează pe mai multe planuri, respectiv: legi făcute de Parlament dar de nespecialiști, legi făcute de grupuri private de specialiști și aprobate de Guvern sau de Parlament în procedură urgentă, legi făcute de interese locale din administrația locală speculând golurile lăsate neacoperite cu intenție de legile adoptate la centru de Guvern sau de Parlament; adăugarea la lege de către ministere și autorități centrale.
Atenție niciuna dintre variantele de mai sus nu încearcă să nege rolul specialiștilor în redactarea unei legi ci încearcă doar să contextualizeze situațiile în care specialiștii sunt unilaterali în abordare, subiectivi și concentrați doar cu privire la un anumit interes, de multe ori privat. Profesorii ne spuneau în facultate că nu este recomandabil ca o lege să fie redactată doar de o anumită categorie de specialiști, doar avocați sau doar judecători, spre exemplu, întrucât rezultatul este subiectiv și unilateral, iar legea trebuie să fie obiectivă și să acopere situațiile cele mai des întâlnite în viața de toate zilele cu maximă obiectivitate și înțelepciune. Ceea ce vreau să spun prin ipotezele mai sus antalogate este că privatizarea legii afectează generalitatea, predictibilitatea și obiectivitatea legii, fiind pervertite chiar.
Sentimentul de privatizare a facerii legii este mai prezent zilele acestea decât niciodată. Aceasta și numai dacă vom compara adoptarea Codului Civil și a Codului de procedură civilă cu adoptarea Codului insolvenței. Dacă cele dintâi acte normative au fost redactate de comisii de specialiști, avocați coroborați cu judecători, profesori conjugați cu notari și reprezentanți ai Ministerului Justiției, fiind ulterior supuse dezbaterii în Parlament, despre Codul insolvenței se știe atât de puțin în termeni de cine a redactat legea, când a fost supus dezbaterii publice, etc. Diferențele sunt semnificative întrucât dacă cele două legi civile mai sus menționate au fost primite cu relativa calmitate de societate fiind asimilate și asumate cu multă îngăduință, nu același lucru s-a întâmplat cu Codul insolvenței unde atât practicienii cât și mass media au privit cu multă reticență modalitatea de redactare și adoptare a acestei legi. La fel cu legea privind achizițile publice, cu legea parteneriatului public-privat, cu Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, etc.
Înstrăinarea din patrimoniul statului a atributului legiferării exprimă și o altă realitate, anume confluența până la confuzie, amalgamarea până la unicitate a interesului privat cu interesul public; este din ce în ce mai greu de ignorat sau de pus între paranteze faptul că mulți politicieni și reprezentanți ai statului acționează în calitate de reprezentanți de facto ai interesului pur privat, meschin de subiectiv al anumitor grupuri de interese private, neavând nicio treabă sau intersecție cu interesul public. Nici măcar nu este vorba despre activitate de lobby, întrucât aceasta din urmă are în vedere interese private dar cu un grad foarte ridicat de generalitate (interese de industrie, de profesie, etc.), în timp ce interesul privat despre care vorbim aici are la bază folosul practic, material și direct al unui grup de oameni, foarte bine relaționați cu statul și străini în totalitate de mediul sănătos de afaceri. Ticăloșenia statului de aici derivă, din faptul că permite demultiplicarea interesului privat în cote atât de mărunte.
Statul are nevoie să-și redobândească atributul legiferării și poate face aceasta prin: dezbateri reale și organizate în comisiile de specialitate din Parlament. Prin comandarea unor studii de fezabilitate pentru a evita superficialitatea cruntă existentă în mediul legislativ; subțierea suveranității legislative a ministerelor și autorităților centrale, împiedicând astfel pervertirea dispozițiilor legale prin acte normative de ordin inferior; fuga de inflația legislativă întrucât nu orice ipoteză apărută în viața reală trebuie reglementată, după cum nu orice situație despre care un anumit ministru a auzit că s-a întâmplat apare ca nefiind reglementată. Contextul legislativ este larg și multe situații sunt reglementate deja; partidele politice trebuie să-și însușească specialiști pe care să-i trimită în Parlament sau în Guvern întrucât în alte condiții sfârșim mâncați de interesul privat exprimat în formele cele mai brute în Parlament.
Nu știu cât este prostie și cât este rea credință, însă îmi este din ce în ce mai clar că cele două manifestări ale spiritului politicianului român contribuie în mod semnificativ la distrugerea unui mit: statul. Când Sorin Ovidiu Vântu a spus „întăriți-vă statul” l-am luat la mișto, însă acesta este adevărul: acum mai mult ca niciodată avem nevoie de un stat puternic, obiectiv și străin de porniri suicidare. Poate că viitoarele alegeri vor reuși să ne aducă un stat, căci despre aceasta este vorba, despre cineva care să acționeze și pentru cei care-și plătesc taxele și impozitele, chiar dacă Cristi Socol nu-i vede.
În Demonii, Dostoievski spune că fiecare popor se naște în jurul unui dumnezeu propriu. Așa este și cu democrația pentru care facerea și nașterea legii (lato sensu) reprezintă dumnezeirea proprie, astfel cum spunea cel înțelept. Când monopolul creării legii este îndepărtat de la stat, sau acesta devine apanajul unui conglomerat de interese care funcționează după alte reguli decât acelea care au la bază nevoia de balansare a intereselor publice cu cele private, democrația își pierde identitatea și esența devenind un concept gol de conținut vecin cu subiectivismul. Democrația prin mecanismul facerii legii reușeste să tempereze cinismul capitalismului economic, sabotând astfel predicția lui Marx relativă la dispariția capitalismului. Fie că ne raportăm la democrația unui stat anume sau la democrația unei organizații internaționale, cum este Uniunea Europeană, NATO sau ONU, nașterea legii joacă același rol de mecanism de contrabalansare a instinctelor naturale, de subiectivism și egoism.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.