Una dintre cele mai inteligente și pitorești pilde provenite de la părinții creștini ai primelor veacuri vorbește despre rostul laudei și cerții destinate… morților: “Un frate s-a dus la avva Macarie Egipteanul și l-a rugat «Avva, spune-mi un cuvânt». Bătrânul îi zice: «Du-te în cimitir și ceartă morții!». Fratele s-a dus, i-a certat și a aruncat cu pietre, apoi s-a întors să-i spună bătrânului (că a îndeplinit porunca). Acesta l-a întrebat: «Și ce ți-au spus?». «Nimic». Bătrânul îi zice: «Du-te iarăși mâine și laudă-i». Fratele s-a dus și i-a lăudat făcându-i «apostoli», «sfinți», și «drepți». Apoi s-a întors la bătrân și i-a zis: «I-am lăudat». El l-a întrebat: «Și nu ți-au răspuns nimic?». Fratele a zis: «Nu». Bătrânul îi zice: «Ai văzut, așadar, cât i-ai certat și cât i-ai lăudat, iar ei nu ți-au spus nimic. La fel și tu, dacă vrei să te mântuiești, fii mort, neluând în seamă nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor, precum morții. Astfel vei putea să te mântuiești»”. (vezi “Patericul sau apoftegmele părinților din pustiu”, trad. Cristian Bădiliță, Polirom 2003, p. 220-221).
…A apărut recent o foarte necesară lucrare intitulată “Tradiția paternității duhovnicești în spiritualitatea creștină răsăriteană” (Ed, Reîntregirea, Alba Iulia, 2012) al cărei autor este teologul Daniel Lemeni. Volumul este, în fapt, teza de doctorat pe care Daniel Lemeni a susținut-o la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu sub îndrumarea diac. Ioan I. Ică jr. Acesta din urmă, unul dintre cei mai de seamă teologi români actuali, apreciază lucrarea prin faptul că demontează niște clișee și confuzii “delimitând strict părintele duhovnicesc de figurile asemănătoare ale învățătorului, înțeleptului sau preotului-duhovnic”.
Această delimitare, principial necesară, – dar care comportă riscurile și nuanțele ei: fiindcă există ici-colo și astăzi în ortodoxia românească, de pildă, preoți-duhovnici ale căror anvergură și “stil” nu sunt cu nimic diferite de cele ale părintelui duhovnicesc -, este subiectul capitolului intitulat “Raportul maestru-ucenic: un intermezzo filosofic”. Contrazicându-l pe autor, noi credem că dacă aceștia, fie ei mari duhovnici, fie doar preoți duhovnici, merită să fie numiți uneori (impropriu) și maeștri, aceasta depinde de generozitatea și seninătatea fiecăruia…
Alta este problema pe care am vrut să o supun atenției prin acest modest articol: de ce să nu privim lucrurile și din cealaltă perspectivă, a ucenicului? Căci, spunea cineva: de aceea nu mai avem mari maeștri, fiindcă nu mai sunt ucenici pe măsură…
Apoi, pare paradoxal, pare o punere a carului înaintea boilor dar, în realitate, vorbim aici despre un întreg, despre un binom care nu poate fi despărțit decât prin diminuarea conținutului. Nu maestrul, nu ucenicul ci relația dintre aceștia – “omul dintre”, conform expresiei lui Martin Buber – pare a fi esențială. Relația, aceasta poate determina schimbări majore în ființa fiecăruia dintre cei doi…
Relația maestru-dicipol este construită de anume reguli, în funcție de tradiția spirituală în care ne situăm, căutăm, respirăm. Relația aceasta este dincolo de orice reguli simple, omenești. Este un “joc” – s-a mai spus – iar aceasta este, poate, cea mai “exactă” descriere. Ritualul, regulile (cel mai adesea nescrise) nu vor putea suplini vreodată Viața, care se bazează pe feedback-ul permanent dintre cei doi, dintre aceștia și divinitate…
Acesta este și motivul pentru care întâlnim în diversle tradiții autentice istorisiri dintre cele mai nonconformiste, adevărate “scandaluri” pentru credința oficială. Cu cât sunt mai elaborate teologia și dogma osifică relațiile vii – de unde și nonconformismul sihaștrilor creștini (ori de aiurea), care sunt greu de cuantificat și de încadrat în rigorile bisericești formale.
Principalele învățăminte desprinse din relațiile maestru-discipol de odinioară și care ar putea fi aplicate astăzi sunt:
(a) deschiderea spre universalul viu al sacrului,
(b) așezarea în perspectivă escatologică, ceea ce implică
(c) o altă modalitate de raportare la timp.
Într-adevăr, Timpul curge altfel în interiorul jocului maestru-discipol și este în vădită antinomie cu timpul precipitat, cel caracteristic relațiilor superficiale dintre oameni. Relația maestru-discipol autentică este una dintre cele mai puternice relații care se construiesc între doi semeni.
Apetitul pentru continua chestionare și relativizare, specific spiritului modern, generând astfel îndrumători și discipoli din ce în ce mai inconsistent conturați, este contrabalansat de modelele bine structurate și clar definite ale timpurilor mai vechi. Nu credem că aceste modele vechi de maeștri/ucenici ori modele de relații maestru-discipol pot fi reiterate astăzi (decât rarisim). Indiferent însă de lipsa de contur a maeștrilor și a discipolilor de astăzi, “obstetrica” generată de relația lor pare a fi aceeași. Principial, nașterea de prunci nu diferă astăzi (deocamdată) de ceea ce se petrecea acum câteva sute sau mii de ani…
În fine, iată o Apoftegmă care ar face deliciul cârcotașilor: “Odată, Avraam, ucenicul avvei Sisoe a fost ispitit de demon. Bătrânul l-a văzut căzut, și-a ridicat brațele, le-a întins și s-a rugat: «Dumnezeule, vrei nu vrei, nu te las până când nu-l vindeci». Și s-a vindecat pe loc” (Patericul, p. 328).
Stranie și tulburătoare, nu-i așa, această “somație” adresată Domnului… Poartă numele de parrhesia, îndrăzneala filială. Ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva, cei care sunt mari duhovnici, mari ucenici au, structural vorbind, în “ADN-ul lor spiritual” și o fărâmă din această îndrăzneală filială – manifestată în diverse moduri, firește. Poate, paradoxal, chiar prin discreție (smerenie).
Căci îndrăzneala tot din credință, vine. Ba și din neluarea în seamă nici a nedreptății oamenilor, nici a laudei lor. Precum morții. Căci totul se raportează, inclusiv îndrăzneala filială, la relația directă cu Dumnezeul cel atât de Viu…