L-am cunoscut și eu, vrând-nevrând (mai mult nevrând), pe plutonierul român. Vreme de nouă luni, cât a durat stagiul militar obligatoriu, am fost nevoit să interacționez zi de zi cu acest specimen prevăzut cu câte două table pe fiecare umăr, ca să audă cum plouă – spuneam. Mai mult decât o persoană, plutonierul român era o stare de spirit (în absența oricărui spirit). O frunte îngustă, ascunsă sub o caschetă, o privire goală, nelocuită. Un personaj jalnic, căruia trebuia să-i dăm ascultare în numele misiunii sacre de „apărare a patriei și a cuceririlor revoluționare”.
Anii au trecut și Armata română a fost reformată, stagiul militar obligatoriu a fost desființat, lucrurile au fost re-poziționate pe alte principii, pe alte reguli.
Recent, însă, spiritul lipsit de spirit al plutonierului român de odinioară mi s-a arătat din nou, ca un spectru sinistru. Iată cum:
Artistul plastic Marilena Murariu a semnat cu Ministerul Apărării Naționale (prin Cercul Militar Național din București) un contract pentru găzduirea unei expoziții de pictură într-una dintre sălile CMN. După ce a semnat, a plătit și suma care i-a fost solicitată pentru închirierea spațiului de expoziție.
Titlul expoziției este „Mulțumesc, maître Bosch!” (unde Bosch, spre știința plutonierului român, nu-i tot ăla care fabrică bujii).
Vernisajul trebuia să aibă loc luni, 16 noiembrie a.c. Vineri, 13 noiembrie, artista a fost notificată telefonic de către un plutonier culturnic al Cercului Militar Național că expoziția a fost „interzisă”.
Spune artista: „Motivul invocat de Cercul Militar Național este halucinant pentru nivelul de gândire și de cultură plastică din acest mileniu: «Armata nu face propagandă politică.» Adică arta mea a fost în mod abuziv anulată, socotită oficial, de o instituție a statului român, ca fiind de propagandă.”
Fix ca în anii ’50. O fi având timpul „bucle”, cum spun fizicienii? O fi posibil să trăim întâmplări din trecut la timpul prezent? Au dispărut, cu adevărat, dinozaurii? Dar plutonierul român, cel cu câte două table atârnate de fiecare umăr, ca să audă cum plouă, o fi dispărut? Mie îmi pare că nu.
PS
Marilena Murariu și-a ținut totuși promisiunea de a vernisa expoziția „Mulțumesc, maître Bosch!” pe 16 noiembrie, dar la sediul Casei de Licitații GOLDART, care s-a oferit, spre cinstea ei, să o găzduiască în regim de urgență.
O excelentă cronică a expoziției Marilenei Murariu, semnată de Călin Hentea, puteți citi în acest număr al Ziarului de duminică, la rubrica „Simeze” („Pictorul, istoria, curajul și lustrația”).