Iată un volum de istorie extrem de necesar*), bogat în documente și trimiteri prețioase la arhivă. Întâi, pentru că acoperă (și anunță că va acoperi, când vor fi publicate toate cele trei volume) o temă asupra căreia s-au pronunțat mulți neaveniți sau și mai mulți „cercetători” cu parti pris. În al doilea rând, pentru că restabiliște niște adevăruri incontestabile acum, când sunt demonstrate de documente. În al treilea rând, pentru că are o conlcuzie clară: „La nivel general, al conviențuirii interetnice, România perioadei 1900-1938 a fost un Stat în care au predominat relațiile democratice, neconflictuale; inclusiv cele dintre români și evrei. Puținătatea momentelor de conflict și semnificația lor minoră subliniază caracterul general democratic al societății.”
Tema a stârnit, cum spune istoricul, un larg interes, fiind publicate multe articole, studii și volume, din păcate cele mai multe criticabile, pentru că folosesc selectiv sursele, în funcție de tezele autorilor. Volumul de față nu-și propune să fie o monografie, nici o istorie a evreilor din România, nici să răspundă tuturor întrebărilor.
„Tratarea raporturilor dintre români și evrei în secolul XX într-o nouă carte – scrie Petre Țurlea – este oportună din două motive; datorită necesarei încercări de a se înlătura sau măcar limita subiectivismul exagerat al unei mari părți din lucrările pe această temă publicate până acum; și datorită la fel de necesarei aduceri la lumină a cât mai multor documente inedite de arhivă.
Majoritar, bibliografia temei cuprinde opere ale unor autori evrei. Dintre ei, foarte puțini sunt istorici, așadar cunoscători ai felului cum trebuie prezentat științific un subiect istoric; și, cei mai mulți, cu expuneri partizane excesive. De menționat faptul că privirea critică trebuie îndreptată și spre documentele istorice de epocă, mai ales cele de emanație privată. Și în multe dintre acestea se întâlnește fenomenul prezentării trunchiate a faptelor, pentra a fi pe placul autorităților momentului. (…)
Autori români ai unor lucrări privind relațiile dintre români și evrei în secolul XX sunt doar câțiva. Și aici înregistrându-se opere ale unor nespecialiști, cu același efect negativ; accentul pe memorialistică, eludarea unor surse (uneori evident intenționată), concluzii forțate. Fenomenul reținerii istoricilor români în abordarea temei este înregistrat și de către autorul unor volume de referință ale istoriografiei evreiești, Carol Iancu. După Al Doilea Război Mondial – scrie acesta în prefața uneia dintre cărțile sale – cu excepția lui Constantin C. Giurescu, istoriografia românească nu s-a referit și la evrei; iar după 1989, istoricilor români le e teamă să discute problema, acum excepția reprezentand-o aceia care au burse Soros. Carol Iancu nu spune, însă, de ce există această reținere.
Raportul numeric dintre autorii evrei și cei români, net defavorabil celor din urmă, se datorează suspiciunii de antisemitism aruncată facil asupra oricărui român care cercetează tema respectivă. Și atunci, cei mai mulți o ocolesc.
Acuza de antisemitism a fost aruncată ușor asupra multor personalități din varii domenii ale civilizației românești. Uneori era îndreptățită, dar este de neadmis faptul că se încearcă și ștergerea operei științifice a celor în cauză. Apare ca evidentă dorința de a se crea imaginea unui curent major, chiar dominant, antisemit în România. Cazul cel mai cunoscut al încercării anulării valorii științifice a operei unui savant cu vederi antisemite este acela al doctorului Nicolae Paulescu, inventatorul insulinei, căruia i se blochează o recunoaștere internațională. Tendința de exagerare a antisemitismului din România este încununată într-o operă pseudoștiințificâ, având concluzii comandate, operă a unei Comisii Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România, intitulată Raport final – deci, fără drept la replică. Aici, printre marii antisemiți din România, încriminat pe două pagini, este și Nicolae Iorga.”
„Fenomenul suspiciunii la adresa istoricilor români care cercetează problema raporturilor dintre români și evrei ajunge până la blocarea accesului la unele surse documentare. L-am întâlnit și în cazul documentării pentru volumul de față. Am solicitat, la Arhiva CNSAS, xeroxarea a 400 file din documentele perioadei celui de Al Doilea Război Mondial; după patru luni de așteptare, am întrebat ce se întâmplă de nu primesc xeroxurile respective, și o doamnă mi-a răspuns cu o voce răstită: «Știm noi că studiați problema Holocaustului!»După șase luni am renunțat să mai aștept. Documentele respective, evident, ar fi îmbogățit cartea de față. Interesant este faptul că, pe multe din dosarele conținând documentele solicitate se găsește mențiunea: «Materiale trimise la Muzeul Holocaustului, Washington». Așadar, ceea ce se admisese pentru cercetătorii evrei, nu s-a admis pentru un cercetător român. Mai mult, constatându-se că, în urma refuzului xeroxării, am început să transcriu de mână documentele, s-au invocat greutăți tehnice pentru a nu-mi mai fi aduse dosarele. Este evident că Arhiva CNSAS s-a transformat într-o instituție care a reintrodus cenzura în România, ca în perioada comunistă. Din fericire, cenzura nu se practică și la Arhivele Naționale Istorice Centrale, care acoperă în mare parte și documentația existență la CNSAS.”
„Așadar, am constatat că dacă nu ocolești tema relațiilor dintre români și evrei, și se crede că ai putea ajunge și la concluzii contrare celor ale istoricilor evrei, uneori ești boicotat. Alteori se practică boicotul fără știrea arhiviștilor. Cu toată bunăvoința acestora, la ANIC nu am putut cerceta un dosar foarte important; a fost făcut dispărut din arhivă. Cel care a luat dosarul nu a avut, însă, și prevederea de a-1 șterge din inventar.”
„Cu excepția celor care îmbrățișează pe deplin tezele istoriografiei evreiești, de obicei bursieri Soros, toți ceilalți istorici români care abordează problema evreiască sunt etichetați nedrept și adesea jignitor, sunt blamați. De cele mai multe astfel de etichetări a beneficiat profesorul Gheorghe Buzatu.
De remarcat și o anumită influență asupra istoriografiei relațiilor dintre români și evrei în secolul XX, din partea a două tendințe greșite existente la nivelul opiniei publice din România. La acea parte a opiniei publice reprezentată de lumea evreiască, aceea care consideră că orice critică la adresa unui evreu – pe teme ca rapacitatea economică, încălcarea de legi, mistificarea adevărului etc. – este greșită, critica fiind interpretată ca antisemitism; și, mai nou, forțarea eludării oricăror aspecte negative din activitatea unor personalități evreiești – toți evreii sunt buni, sau măcar cu intenții bune, chiar și un personaj malefic precum Ana Pauker. De cealaltă parte, în mentalitatea unor români, actele reprobabile ale unor israeliți, ca persoane izolate sau în grup, sunt privite generalizant, ca acte ale întregii evreimi, ceea ce poate duce la o învinovățire colectivă, evident greșită. Și aici există tendința de a eluda aspectele negative ale unor personalități, de data aceasta românești, în planul raporturilor dintre români și evrei.”
Așadar, este de subliniat, încă odată, oportunitatea publicării volumului de față, care aduce, de multe ori, un nou punct de vedere asupra problemei tratate. Așteptăm cu interes celelalte două volume, anunțate – „Români și evrei 1938-1944” și „Români și evrei 1944-2000”.
Istoricul profesor Petre Țurlea este autorul a numeroase volume despre Nicolae Iorga, dar și al unor cărți unicat – „Români și unguri, 1944-2000”, „Românii din Serbia, 1940-1944”, „Ion Antonescu între extrema dreaptă și extrema stângă”, „Carol al II-lea și Iuliu Maniu”, „Regele Mihai și Mareșalul Antonescu”.
*)Petre Țurlea – Români și evrei în secolul XX, vol I, 1900-1938. Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, Editura SemnE