Am pomenit la un moment dat, public, traumele pe care poporul român le-a suferit în cei 45 de ani de ideologie comunistă. Nu le-am nominalizat, era o mențiune în treacăt. Ulterior, un prieten m-a întrebat la ce traume mă gândeam. Cunoscându-l, știam că întrebarea era ușor provocatoare, adică, măi, nene, ce așa mari traume ne-au lovit!?
M-am gândit însă cu seriozitate la subiect și îi răspund acum aplicat:
1. Distrugerea simțului de proprietate; ce-i al tuturor, nu e al nimănui și va fi tratat ca atare: vezi cum arată strada sau scara unui bloc – spre deosebire de interiorul majorității apartamentelor și al caselor;
2. Distrugerea spiritului de concurență; cantonarea în inerție; ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim; nu contează ce faci, tot banii ăia îi primești; inițiativa, inovația etc. nu au valoare sau chiar îți aduc necazuri; absența concurenței este unul dintre motoarele cele mai puternice ale nostalgiilor, de pildă în lumea spectacolului: cântăreți care nu aveau a se confrunta decât între ei s-au trezit după 1989 în concurență directă cu toate marile vedete ale lumii, multe dintre ele ajunse în România; una e să-mparți scenele și banii cu de-ai tăi și cu totul alta să te lupți cu Bon Jovi;
3. Deformarea morală, impunerea filozofiei „fiecare pentru sine”: nu contează dacă se găsește sau nu unt, câtă vreme EU fac rost de unt;
4. Distrugerea spiritului social, al acțiunilor de grup – urmare a interdicțiilor (exprese sau implicite) de organizare; din acest motiv nu avem încă și nu vom avea multă vreme o adevărată societate civilă;
5. Atrofierea responsabilității; într-un sistem dictatorial ești silit să ceri multe aprobări pentru orice; această obligație este enervantă, birocratică etc., dar te scutește în mare parte de răspundere;
6. Inculcarea sentimentului vinovăției generale: toți am trăit în sistem, toți am închis ochii, deci toți suntem vinovați; s-au făcut mari eforturi (după 1989) pentru a șterge nuanțele: una e vina de-a nu fi fost erou, alta – de-a fi fost politruc; una e vina strungarului – alta a directorului etc.
7. Inculcarea sentimentului colaboraționismului general: în anii din urmă s-a spus cu subiect și predicat „toți am turnat”. Este o minciună grosolană; cu toată dezvoltarea faraonică a sistemului de supraveghere, doar un mic procent dintre români au colaborat cu acesta.
8. Deprofesionalizarea: având un foarte slab acces la documentare și prea puține contacte cu colegii de breaslă străini (un prieten spunea, în anii 80, pe bună dreptate: „Noi nu că nu facem ce fac ei, dar nici nu știm ce fac ei!”), românii din multe domenii (depun mărturie pentru informatică și metalurgie) au rămas înapoiați profesional – este unul dintre lucrurile cel mai greu mărturisibile, dar s-a dovedit cu vârf și îndesat în competiția liberă cu produsele și serviciile din alte țări;
9. Crearea „omului de tip nou”, prin două măsuri principale: a. dislocarea și schimbarea profilului antropologic, etnografic și profesional al unor mari mase de locuitori ai mediului rural, aduși la oraș de dragul industrializării forțate și deveniți o clasă de oameni care nu mai sunt țărani, dar nici n-au devenit cu adevărat orășeni – sunt un hibrid și de aceea iubesc, între altele, un tip de muzică, manelele, care și ea e un hibrid; b. afectarea profilului psihologic al majorității românilor, cu efect pe termen lung, prin cuibărirea fricii (și azi mulți români maturi în decembrie 1989 se tem atavic de autorități) și a tuturor celorlalte sentimente care au dominat perioada comunistă, unele pomenite mai sus.
Mă tem că lista e mai lungă…