S-a scurs deja o lună și vor mai trece, poate, ani fără ca apariția unui reprezentant al intelighenției noastre (nu-l vom numi, ca să nu fim acuzați de atac la persoană; ne vom referi la el, în acest articol, sub pseudonimul Intelighentul) la un post de televiziune (iarăși nu-l vom numi, pentru că nu există post de televiziune la care să nu aibă acces), în preajma Floriilor, să fi provocat o reacție din partea ierarhilor BOR, pe care i-a acuzat, în direct și la o oră de maximă audiență, de trufie, de erezie și de deficiențe în pregătirea teologică.
Arhiereii noștri l-au lăsat în plata Domnului, nerăspunzându-i. Între un ins cu mentalitatea intelighenției românești și Biserica ortodoxă nu poate exista dialog, pentru simplul motiv că Biserica reprezintă comunitatea credincioșilor. Or, reprezentanții elitei noastre intelectuale, chiar dacă se mai trezesc vorbind despre cele sfinte, rareori dau semne de credință în Dumnezeu.
În emisiunea cu pricina, din tot ce a debitat despre Biserica Ortodoxă Română și despre credință, într-un singur loc nu s-a înșelat Intelighentul nostru: asupra faptului că membrii trupei Taxi nu au de unde să știe dacă Dumnezeu preferă lemnul pietrei și meschinul grandiosului. (Oare să nu-i placă bunului Dumnezeu Hagia Sophia, care e și mare-mare, și din piatră-piatră…?)
În cele ce urmează vom încerca să demontăm pe rând cele rostite atunci. O facem nu pentru a da cu pietre într-un idol, fie el și fără chip, ci pentru ca neadevărurile cu care artileria ideologică, grea sau ușoară, bombardează zi de zi telespectatorii și cititorii să nu se înșurubeze în mințile românilor ca adevăruri.
Să reproducem întâi, pentru a nu fi acuzați de inventarea unor afirmații inexistente, spusele din emisiune (o facem preluând tale quale transcrierea de pe pagina online a unei publicații care încă mai apare și pe hârtie):
„Nu înțeleg… când spui Catedrala Mântuirii Neamului, accepți că mântuirea se poate face pe neamuri. Iisus nu a venit să mântuie un neam sau altul, ci a venit pentru omenire. A venit pentru a descărca omenirea de păcat.
Nu se face mântuirea în turmă. Catedrala nu poate fi a mântuirii neamului. Povestea asta a fost considerată la un conciliu din 1892 ca erezie. Aș dori să mă lumineze cei din partea Bisericii, cum am ajuns noi să ne mântuim pe neamuri.
Dumnezeu nu preferă nimic, pentru că oamenii nu au acces la preferințele lui Dumnezeu. Cântecelul vine pe o anumită înflăcărare din ultimii ani: credincioșii de la noi așteptat un anumit fel de a fi călăuziți. Iisus nu a intrat în Ierusalim cu Mercedes și haine de zeci de mii de euro, ci doar călare pe un măgar. Cu acest cântec, intelectualitatea a dat glas nemulțumirii pe care oamenii au simțit-o în acești ani, au dat glas față de trufia prelaților noștri. Nu a tuturor, pentru că sunt și preoți de la țară care dimineața dau covrigii săracilor, dar altminteri, senzația este de trufie. A venit timpul ca biserica să înțeleagă că a venit momentul unei discuții cu noi.”
Și acum comentariile noastre pe marginea textului de mai sus:
1. Formularea „Dumnezeu nu preferă nimic, pentru că oamenii nu au acces la preferințele lui Dumnezeu” este nu doar nefericită prin topică, ci și deficitară logic: din premisa „oamenii nu au acces la preferințele lui Dumnezeu“, care ar fi trebuit să deschidă fraza, nu se poate trage concluzia că „Dumnezeu nu are preferințe“. Dumnezeu are preferințe: preferă binele, preferă dreptatea, preferă iubirea și preferă multe alte lucruri pe care le-am aflat și noi prin revelație. Ce nu putem ști este dacă lui Dumnezeu îi plac mai mult bisericile mici de lemn decât catedralele de piatră, așa cum crede trupa Taxi.
2. Prin cântecelul trupei Taxi, ni se spune, „intelectualitatea a dat glas nemulțumirii […] față de trufia prelaților noștri”. Așa să fie? Chiar toți intelectualii vor fi simțind și gândind la fel? Mulți nu se regăsesc în nemulțumirea „taximetriștilor”, cântăreți ori gânditori. Decretarea stării de nemulțumire ca aparținând „intelectualității” este de două ori abuzivă: o dată pentru că nu este adevărată (nu toți intelectualii gândesc și simt la fel), iar în al doilea rând pentru că operează, conștient sau inconștient, o discriminare pe care o cunoaștem de la bolșevici: cine nu e ca noi nu e (intelectual).
3. Educația religioasă superficială a Intelighentului este evidentă chiar și pentru un absolvent de gimnaziu. De pildă, el confundă umilința nașterii Domnului nostru Iisus Hristos în iesle, într-o peșteră, cu intrarea Lui în Ierusalim, care nu a fost deloc umilă, ba chiar dimpotrivă: Mântuitorul a fost primit ca un împărat, I s-au cântat osanale, I s-au așternut în cale veșminte și ramuri de finic. Faptul că a intrat călare pe un mânz de asin necălărit până atunci (și nu pe un măgar, cum crede Intelighentul) nu semnifică umilință, ci curăție, intenții de pace și nou început. Pe vremea aceea, Mercedesul zilelor noastre îl constituia calul, dar pe cai umblau romanii stăpânitori și războinicii. De aceea, și nu din alte motive, intrarea lui Iisus în Ierusalim nu se putea face pe cal.
4. Iisus nu a intrat în Ierusalim, așa cum eronat crede Intelighentul, călare pe un măgar. „Măgar“ este termenul mai nou, de origine incertă (dicționarele noastre trimit la albaneză și la bulgară), pentru mai vechiul „asin“, moștenit din latină. Din primele noastre traduceri ale Bibliei și până azi se vorbește, de aceea, în edițiile ortodoxe, greco- sau romano-catolice, despre „asin“ și nu despre „măgar“. (Astfel s-a tradus în Biblia lui Șerban Cantacuzino de la 1688, în Biblia de la Blaj din 1760 și din 1795, în Biblia sinodală din 1914, în ediția Gala Galaction din 1939, ca să nu mai vorbim despre Biblia Teoctist sau despre Biblia Anania; singurele traduceri ale Bibliei în care întâlnim „măgar“ în loc de „asin“ sunt Biblia Cornilescu, protestantă, și Noua Traducere Românească, cu pretenții ecumenice.) Oricum, dincolo de alegerea sinonimică nu foarte inspirată stă necunoașterea textului Evangheliilor. Matei (21: 2, 7) vorbește despre o asină și un mânz, Marcu (11: 2, 7) și Luca (19: 30, 35) doar despre mânz, iar Ioan (12: 14-15), reluând profeția veterotestamentară, despre mânzul asinei. Nici unul dintre evangheliști nu vorbește, cu referire la intrarea în Ierusalim, de un asin (sau, cu neinspiratul sinonim ales de Intelighent: măgar), ci de o asină (măgăriță, în același neinspirat registru sinonimic) și de un mânz (= măgăruș). De unde o fi scos Intelighentul nostru măgarul…?
5. Vorbește Intelighentul despre „trufia prelaților noștri. Nu a tuturor, pentru că sunt și preoți de la țară care dimineața dau covrigii săracilor, dar altminteri, senzația este de trufie”. Ce va fi înțelegând Intelighentul prin „prelat”? Dacă e să ne luăm după dicționare, termenul desemnează un demnitar bisericesc, cel puțin episcop, în ierarhia catolică (cuvântul are, de altfel, o etimologie multiplă, latină-franceză-italiană – este așadar un neologism venit din medii catolice). Sinonimul românesc ortodox ar fi „ierarh” ori „arhiereu„. De ce, atunci, echivalează Intelighentul prelații cu „preoții de la țară”, adică înalta ierarhie cu talpa popiei? Singura explicație ar fi… urechismul sau, cu un termen drag marelui Noica, „lăutărismul” Intelighentului.
6. Prețuirea Intelighentului, înțelegem din citatul de mai sus, merge către preoții de la țară (fără virgulă – prin urmare, nu către toți preoții de la țară, ci doar către aceia) care dimineața împart covrigi săracilor, adică spre acea parte a preoțimii care face opere de caritate. Aceasta să fie, oare, unica sau principala misiune a Bisericii lui Hristos, faptele milosteniei? Evident, nu. După cum nu este nici principala misiune a filosofilor, nici a medicilor, fie ei de la țară ori de la oraș.
7. „Trufia” să fie oare, așa cum afirmă Intelighentul, cel mai mare păcat al ierarhiei noastre bisericești? Sau, altfel spus, faptul că ierarhii noștri preferă automobilele și hainele „de zeci de mii de euro” (automobile de mii de euro sau haine de mii de euro? sau automobile și haine care împreună costă zeci de mii de euro?) să fie semn de trufie? Pentru un creștin dreptcredincios practicant, care se mărturisește de câteva ori pe an, un asemenea păcat poartă alt nume: lăcomie sau, mai specific, iubire de arginți.
Acuzația de „trufie“ pe care Intelighentul, în viața de zi cu zi amator de automobile scumpe și de produse de firmă, le-o aruncă ierarhilor BOR vizează altceva: refuzul acestora de a discuta „cu noi“. Cine să fie acești „noi“? Intelighenția (adică intelectualitatea oficială în numele căreia vorbesc iluminații plimbați cu avionul prezidențial la Neptun ca să-l consilieze pe președinte)? Dreptcredincioșii creștini?
8. Termenul „haine” este nepotrivit cu aplicare la episcopi și, în general, la preoți. În viața de zi cu zi, ierarhii noștri poartă rasă călugărească (pentru că provin dintre monahi). Doar în timpul serviciului divin și în ocaziile solemne (cum ar fi Te Deum-ul de Ziua Națională) îmbracă veșminte liturgice, odăjdii bogat ornamentate pentru a marca funcția de împărat și mare preot a lui Hristos. Un episcop care slujește în „haine“ roase sau rupte este de neconceput pentru un dreptcredincios creștin.
9. „Povestea asta [mântuirea neamului] a fost considerată la un conciliu din 1892 ca erezie”, afirmă, sigur de sine, Intelighentul. „Conciliu” (noi, ortodocșii, îi spunem totuși: sinod) care să fi condamnat, în 1892, naționalismul (adică, în termenii Intelighentului, „mântuirea pe neamuri”) ca eretic? N-am auzit, n-am citit. Am auzit și am citit însă despre sinodul constantinopolitan din 1872 (nu 1892!), care a condamnat etno-filetismul.
Pentru că Intelighentul nostru își exprimă dorința de a fi luminat de „cei din partea Bisericii”, să încercăm să explicăm, ultrasimplificat, ce este filetismul și de ce a fost el condamnat la sinodul panortodox din 1872, an cu rezonanță deosebită în istoria noastră, pentru că a marcat, în decembrie, declararea autocefaliei (recunoscută de Patriarhia de Constantinopol abia în 1885) și constituirea Sfântului Sinod al BOR.
În luna mai 1872, bulgarii din Constantinopol, care nu se simțeau reprezentați de ierarhii fanarioți, declaraseră constituirea unui exarhat sub a cărei ascultare urma să se afle exclusiv cei de același neam cu ei, adică bulgari. Principiul teritorialității eclesiale era înlocuit cu cel al etnicității. Altfel spus, se încălca unul dintre primele canoane ale Bisericii creștine, valabil până astăzi, care spune că nu pot exista, în același loc, doi episcopi.
Reacția nu a întârziat, iar sinodul desfășurat sub președinția patriarhului ecumenic Antim VI a creat termenul phyletismos „tribalism” (din gr. phyletēs „membru al unui trib”) pentru a denumi dorința unui neam de a-și constitui propria administrație ecleziastică pe teritoriul altei biserici (într-o eparhie care are deja un arhiereu). Din 1872, când a fost condamnat ca erezie modernă, s-a discutat neîncetat pe marginea filetismului, în favoarea sau împotriva căruia s-au adus ca argumente și au fost interpretate în mod diferit canoane ale Bisericii ortodoxe. Un lucru este clar: condamnând filetismul, Ortodoxia nu condamnă iubirea de neam, naționalismul (sau, cu un termen mai plăcut auzului contemporan: patriotismul), ci ridicarea nației deasupra Bisericii, a localului deasupra universalului, a particularului deasupra generalului, a lumescului deasupra dumnezeiescului. Nu „povestea” la care se referă Intelighentul („mântuirea în turmă“) a condamnat-o sinodul din 1872, ci filetismul, care, cum am văzut, este altceva.
10. O discuție despre mântuire în sensul spre care ar vrea să o conducă Intelighentul (dacă se face individual, la modul general-omenesc sau pe neamuri) nu prezintă relevanță, pentru simplul motiv că mântuire este, ca multe cuvinte ale limbii noastre, polisemnatic, iar semnificația lui în sintagma Mântuirea Neamului este diferită de aceea de „redobândire a comuniunii cu Dumnezeu“. Dacă ar fi fost atent la explicațiile pe care ierarhia BOR le-a dat deja, cu câțiva ani în urmă, prin chiar glasul întâi-stătătorului său, ar fi aflat că (și aici cităm din Glasul Bisericii, oct.-dec. 2008):
„[este] vorba de Catedrala Mântuirii Neamului, adică de catedrala izbăvirii poporului român din situații dificile. Numele de Catedrala Mântuirii Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experiența Războiului pentru independență (1877), iar apoi, după experiența Primului Război Mondial și după Unirea cea mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de recunoștință sau de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire și înstrăinare. Mântuirea în expresia «Catedrala Mântuirii Neamului» nu se referă la mântuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mântuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă. Mai precis, când vorbim de «Catedrala Mântuirii Neamului» nu înseamnă că ea este singurul loc în care se mântuiesc românii, ci ea este simbol al recunoștinței pentru mântuirea sau izbăvirea românilor de mari și multe primejdii și necazuri. Mântuirea, în limba greacă «soteria», înseamnă izbăvire sau eliberare dintr-o situație dificilă, dar și vindecare de o boală. Când spunem că Iisus Hristos este Mântuitorul sau Eliberatorul omului de păcat și de moarte, înseamnă că El este și vindecător de păcat și de moarte. Iar în limba latină cuvântul «salvator» poate fi înțeles și ca vindecător, pentru că salus, salutis înseamnă, în același timp, sănătate și mântuire. Deci când vorbim despre Mântuirea Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominație străină și dobândirea libertății de-a trăi în comuniune națională exprimată mai ales în unirea tuturor provinciilor românești într-un singur Stat național. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron și a contemporanilor săi care doreau o Catedrală nouă.”