«Destin valah» - cel dintâi portal de antropologie românească/ de Adrian Majuru

În luna decembrie a anului care tocmai s-a încheiat am deschis cel dintâi portal de antropologie românească. Se numește «Destin valah», pentru că își propune să arunce o privire sistematică asupra istoriei, comportamentelor și metalităților din toate provinciile românești, inclusiv din diaspora, pentru a descoperi similitudini, deosebiri, inadecvări, reușite sau eșecuri, așteptări și speranțe.

«Destin valah» este și titlul uneia dintre cărțile mele apărute în anul 2009, însă mi-am propus, alături de echipa mea de la destinvalah.ro și bucureștiivechisinoi.ro, să construiesc o revistă electronică de antropologie aplicată pe toate provinciile istorice românești. Sunt articole și studii științifice cu rigori academice. Este mai mult decât un portal de informare, e unul al cunoașterii. Sunt și informații de specialitate cu referire la minorități, mentalități, diasporă, antropologie. Oricare dintre voi își poate valorifica în această revista electronică studiile din studenție, fragmentele relevante din tezele de licență, master sau doctorat. Adresa revistei este www.destinvalah.ro, iar studiile pot fi trimise la adresa destinvalah@yahoo.com. Obiectivul revistei este să ne cunoaștem pe o platformă academică și să descoperim împreună detalii de viață românească. Dar, pentru că eu sunt obișnuit cu cercetarea istorică, am încercat să-mi definesc, pe scurt, valențele destinului valah, prin filtrul unui prezent continuu. Un prezent care-și refuză plecarea și traversează epoci istorice. Voi ieși din metaforă pentru a intra în eseul istoric. Să fie oare destinul valah un “neajuns”? O perpetuă “nefericire” a omului aruncat sub vremuri? Aceasta sa fie caracteristica lui istorică? Numitorul comun care leagă veacurile și deceniile, viețile fiecăruia dintre noi și proiecțiile de viitor? “Neajunsul de a te fi născut în România” poate căpăta valențele unui studiu antropologic. Deja literatura l-a circumscris în variate feluri din care amintim selectiv: “moarte cotidiană” și “tinerețe ciudată” (Dinu Pillat); “biserică neagră” și “cadavre în vid” (A.E. Baconsky), “sub zero grade” (Radu Tudoran), “vizuina luminată” (Max Blecher), “stare de tranziție” (Urmuz), “tristețe sublimată” (Constantin Fîntîneru), “grozavul întuneric” (Ștefan Petică), “o stepă unde nu a strălucit niciodată soarele” (Traian Demetrescu) sau o țară a “geniilor întristate care mor” în mod “barbar și fără sentiment” în prea cunocscuta “țară tristă, plină de humor…” (George Bacovia). Dincolo de metafore, “în Europa, fericirea se termină la Viena. Mai departe, nenorocire peste nenorocire, dintotdeauna” (Emil Cioran). Poate nu întîmplător, Vintilă Horia și-a răpus moartea pe străzile Vienei. Dar cîți au această șansă? În “țara mea” de azi, copii, adulți și bătrîni caută cu disperare sau resemnare un răspuns asupra destinului lor ratat. Să fie o “încercare supremă”, și anume “faptul de a mă fi născut în țara mea?” (Emil Cioran). Și să lupți din răsputeri pentru idealul tău aflat în contradicție ireconciliabilă cu realitatea și apoi, ajuns la o vîrstă onorabilă, să-ți confesezi eșecul: “nici nu-ți poți imagina cît am devenit de indiferent la spațiul nostru «mioritic» sau nu, în afară strict de locurile unde m-am născut. Prea multe zile și nopți jertfite unui destin condamnat, comun, lamentabil și evident tragic”. Ce ar însemna neajunsul de a te fi născut în România? De mai multe ori într-o viață simți că aici “viitorul e perimat chiar înainte de a se fi născut”. România este țara unde “copiii abandonați vor să se nască a doua oară”(Adevărul, 4258, p.3), iar tinerii preferă să fie sfîrtecați de bombe prin alte țări decît să mai creadă în vreo iluzie de prost-gust vehiculată de saltimbanci politici, pîntecoși, stupizi, aroganți, șmecheri, șperțari și baroni. Cu două sute de ani în urmă, la mijlocul secolului al XVIII-lea, erau “atîtea nenorociri în aceste țări încît nu știu ce să vă spun, vă voi spune doar că se îngroapă de vii și cauza este că în toiul iernii se pune o dare” și de aceea, “pentru a scăpa de acel înscris, unii mai săraci și nu prea cunoscuți se îngroapă sub pămînt lăsînd o răsuflătoare și mulți au murit de frig și stau acolo pînă ce se distribuie acel înscris, căci în acel timp se face o mare cercetare” (Giovanni Bartolomeo Frontali, 1763). Cincizeci de ani mai tîrziu, francezul Marmier a descris o masă de robi: “Ce le pasă lor care este numele stăpînului? Ceea ce știu ei este că trăiesc ca să munceacsă, ca să plătească, să sufere și să tacă”. Precum românii de azi: muncesc doar pentru a plăti facturi, și acelea restante. În 1854, ofițerul austriac Johann Koradin amintește de “principiul demoralizator al birocrației române, în toate ramurile afacerilor sale”, fiindcă “populația față de boieri, chiar cu bani, nu găsește dreptate”. Englezul W. Wilkinson descoperă că “nu există poate popor mai asuprit de un guvern despotic și mai strivit de biruri și de angarale. (…)Ei (românii, n.m.) nu sînt în stare să conceapă măcar nădejdea unei soarte mai bune. Starea de deprimare sufletească în care sînt ținuți s-a prefăcut într-un fel de nesimțire și de apatie naturală, care-i face deopotrivă de nepăsători la bucuriile vieții și de nesimțitori la fericire, ca și la amărăciunile grijilor și durerilor”. Ce nădejde să mai sperăm la mai bine de 150 de ani distanță de la scrierea rîndurilor de mai sus? România pare a fi un imens orfelinat cultural care de fapt camuflează un ospiciu al torturilor psihologice. Realitatea este că “trăim asiatic și ne judecăm după norme europene”. (…)La noi preistoria își dă mîna cu electronica, sclavagismul medieval se plimbă în piețe și bulevarde, feudalismul urcă și coboară treptele de la primărie”(I.D. Sîrbu). Ce reprezintă simplul cetățean pentru un privilegiat al sorții, baron, șperțar sau “omul care este” majoritar în funcții decizionale? Un sclav, un simplu număr care poate fi oricînd sacrificat. Neajunsul de a te fi născut în România este o problemă de viață și de moarte pentru toți oamenii simpli și onești plătitori de taxe și șpagă. Este moartea cu anticipare. Copii vînduți și dispăruți prin Europa prin falsul apanaj al adopțiilor pe cînd alții vor să se nască a doua oară, adulți în pragul resemnării sau în alergare disperată pentru un post de ciupercar. În România, la naștere, copiii ar trebui să primească și un certificat de deces, căci moartea sălășluiește alături și sub alte chipuri: lehamite, anxietate, angoasă, frustrare, ratare, senilitate, mizerie, sărăcie… Și “de ce toate astea? Pentru că m-am născut” în România. P.S. “Tinere domn, (…) ne aflăm, pentru cel puțin cîteva sute de ani, în atanorul uriaș al Asiei pravo-trudnice. Ceea ce se fierbe acum în uriașele cazane ale Istoriei, mutația ce are loc în măduva și nucleul tuturor popoarelor intrate în horă reprezintă o schimbare atît de teribilă și de uriașă, încît să fii sau un mare idiot naiv, sau un demagog de vitrină și latrină, ca să crezi că totul nu e decît un oarecare experiment social, perfect dirijat științific… Bagi într-o eprubetă un savant de tip american, un mecanic neamț și un șaman mongol – și-ți iese, la capătul cincinalului, un astronaut sovietic zîmbitor; amesteci un telal evreu de pe Lipscani cu un țigan din Arad și doi juveți olteni, cobilițari în toate, și, după ce i-ai fiert bine în zece ședințe și cîteva plenare bubuitoare, îți ies, ca din pălăria scamatorului, cîțiva propagandiști, doi directori șmecheri și-ți mai rămîne materie primă pentru cel puțin o duzină de băieți frumoși, severi și licențiați în drept… Transcrii Internaționala pentru Coran și instrumente afro-asiatice și obții cîțiva împărați socialiști, poligami și politruci…” (I.D. Sîrbu). ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti [i coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici – univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile “Antropologia urbana” si “Periferii nocturne” la Editura Paralela 45.