Mircea Bunescu – Andrei Blaier. Arta de a trăi și iubi filmul. Noi Media print
Regizorul Andrei Blaier a fost unul dintre cei cu care a trăit generația oamenilor maturi, adică ultimele trei decenii ale comunismului și primele doua decenii postrevoluționare. A regizat numeroase filme, dar și seriale de televiziune: precum „Diminețile unui băiat cuminte” (1967), „Cireșarii” (serial TV, 1972), „Ilustrate cu flori de câmp” (1975), „Prin cenușa imperiului” (1976), „Lumini și umbre” (film TV, 1979 – 1982), „Fapt divers” (1984), „Vacanța cea mare” (1988), „Divorț din dragoste” (1991), „Crucea de piatră” (1993), „Terente – regele bălților” (1995), „Dulcea saună a morții” (2003). A desfășurat și o bogată activitate de scenarist, cu filme precum „Ora H” (1956), „Ilustrate cu flori de câmp” (1975) și „Vacanța cea mare” (1988). Pentru „Ilustrate cu flori de cîmp”, Blaier a primit premiul Asociației Cineaștilor din România (ACIN). Distincții de la ACIN au primit și peliculele „Prin cenușa imperiului”, în 1976, „Lumini și umbre”, în 1982, „Bătălia din umbră”, în 1986. A lansat și colaborat de-a lungul anilor cu nume sonore ale cinematografiei românești, precum Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Draga Olteanu-Matei, Maia Morgenstern, Oana Pellea. Andrei Blaier s-a numărat printre fondatorii Facultății de Cinematografie din cadrul Universității Media din București, al cărei decan onorific era. A încetat din viață la vârsta de 78 de ani, în urmă cu patru ani.
Acum, la patru ani de la trecerea dincolo, lui Andrei Blaier i-a închinat o carte-album prietenul său regizorul Mircea Bunescu, un personaj hâtru, interiorizat, cu simț al umorului. Volumul este prefațat de nu mai puțin celebrul Călin Stănculescu, critic de film, care scrie atît de cuprinzător despre autor și personajul său încât cităm textul în întregime:
„O lucrare structurată după modelul Decalogului, o îndrăzneață propunere literară, cu citirea în paralel a cronicilor (gânduri) ale cineastului Andrei Blaier, cu mărturisirile (meditații) ale omului Andrei Blaier, împletite totodată cu analiza criticilor (cronici) și vorbele autorului cărții.
Patru puncte cardinale legate prin natura însăși a subiectului, arealul politic impus de conjunctura istorică, complexitatea operei și personalitatea regizorului Andrei Blaier.
Andrei Blaier are o fișă de creație impresionantă (cred că l-ar întrece și pe Sergiu Nicolaescu, dacă am contabiliza metrajul peliculelor și nu spectatorii, numărați, mai mereu cu semnul ori doi, în perioada anilor din urmă ai regimului comunist).
Treizeci de lung metraje de ficțiune, două seriale TV cu 43 episoade, teatru TV, scurtmetraje documentare, filme publicitare și filme utilitare care reprezintă cartea de vizită a celui ce avea să exploreze cu har și inspirație medii sociale și personaje în profunzimea lor umană, dincolo de schematismele dictate de ideologia și politrucii epocii. Un «revoltat» căzut pe gânduri.
Când a colaborat cu cei din urmă, Andrei Blaier o făcea cu un umor irezistibil, cu o detașare aproape machiavelică, cu conștiința construirii unei opere ce avea să dăinuie.
Cred că primul film pe care l-am văzut a fost Mingea, semnat în coregie cu Sinișa Ivetici, tributar unui neorealism socialist, cu Lazăr Vrabie, echivalent Hoțului de biciclete, semnat de De Sica. Au urmat apoi titlurile de referință Diminețile unui băiat cuminte, cu scenariul debutantului Constantin Stoiciu, (coleg cu mine la o școală de cauciucari, când predominau dosarele, (1959-1961), emigrat apoi în Canada unde a întemeiat prima editură Humanitas). Ilustrate cu flori de câmp, Urgia, în care dădea șansa debutului în regie originalului operator losif Demian.
Diversitatea subiectelor, mozaicul de teme abordate, nu în ultimul rând trecerea de la un gen la altul cu responsabilitatea demnă de mari regizori europeni, îi conturează lui Andrei Blaier portretul unui cinematografist renascentist, căruia nimic din ceea ce este omenesc nu îi este străin; «când te apuci să scrii astea sunt vorbele tale. Eu fără actori sunt fără mâini, fără brațe.»
De aceea nu mi se pare hazardată încercarea autorului volumului pe care îl citiți, regizorul Mircea Bunescu, de a aduna sub semnul prenumelor încă două nume de referință ale cinematografului contemporan – Wajda și Tarkovski. Ca și Wajda lui Blaier nu îi este indiferentă nenorocirea, oroarea existenței umane aflate sub călcâiul eteric, și paradoxal, imens și greu al istoriei (Urgia, Lumini și umbre, Crucea de piatră), după cum parabola noroiului tarkovskiană sau pendularea între esență și aparență «apropie« multe personaje semnate Blaier de autorul Călăuzei. Poate ieșirea în «exterior» i-ar fi adus o serie de premii care ar fi subliniat mai bine personalitatea și cariera. Premiul obținut la festivalul de la Phenian constituie un reper în acest sens.
Cum editarea acestui volum (dedicat unui cineast fără a cărui operă istoria filmului românesc ar fi mai pauperă), mi se pare a fi un eveniment menit a vitaliza și acțiuni critice de valorificare viitoare și noi aprecieri propuneri de așezare a istoriografiei de film salut demersul și abnegația autorului, coleg de breaslă. Un exemplu nu prin obiectivitate, corectitudine politică sau alte adjective dăunătoare, cartea lui Mircea Bunescu dezvăluie o parte din personalitatea complexă și profundă a cineastului Andrei Blaier ca artist al cetății și «cetățean al lumii» filmului.
Spun o parte, fiindcă nici un biograf nu poate decât aspira la întreg, acesta fiind Absolutul, pe care numai cineva îl cunoaște: marele Creator. «Et ue nos inducos in tentationem, sed libere nas e nalo. Amen.»
Până la un punct se susține și compararea din ultimul capitol – «Sub semnul crucii Sf. Andrei: Blaier, Wajda, Tarkovski». Toți trei rămân credincioși «paradisului pierdut» al copilăriei și adolescenței sacrificate forțat.”
„Andrei Blaier. Arta de a trăi și iubi filmul” e un album remarcabil și prin cantitatea de imagini reproduse din arhiva Andrei Blaier și arhiva Mircea Bunescu. Un album care vorbește despre un regizor, o epocă. Pe când un al doilea volum, mai amplu, care să vorbească și despre omul Andrei Blaier?