A trecut o săptămână și mai bine de când am serbat ziua națională. O cutezătoare, cu inițiative artistice vii și incomode, Ioana Ciocan, s-a gândit, atunci, la ceas omagial, să dubleze sărbătoarea oficială, cea cu treceri triumfale de tancuri și trupe pe supt Arcul de Triumf, printr-un gest acordat la entuziasmul general, însă ponderat de o întrebare: “Care sunt (de fapt) visurile românilor?”, urmând ca, după ce va fi aflat răspunsul, să-i dea o întruchipare plastică (cu ajutorul artiștilor Matei Arnăutu, Florin Brătescu – proaspăt emigrat, Iosif Oprescu și Andrei Ciubotaru), pe care s-o așeze, în data de 1 decembrie, la ora 10.00, pe soclul fostei statui a lui Lenin, din Piața Presei Libere. Un loc căruia, de câțiva ani încoace, Ioana Ciocan încearcă să-i risipească toxicitatea prin inițiative artistice incitante.
Demersul artiștilor amintiți, ludic cu măsură și serios fără aere de gravitate, s-a bucurat de răspunsurile, perfect acordate cu nefericirea, ale norodului. Citez din memoria sondajului operat de Ioana Ciocan & co: “Vreau să pot să îmi trăiesc viața aici fără să fiu nevoit să mă lupt cu morile de vânt. Dar până atunci sper să ne vedem peste hotare.” Sau: “Să plec din țara asta cât mai repede!!!!” Dar și: “Aș vrea ca oamenii să se plângă mai puțin și să muncească mai eficient. Să își ceară drepturile mai cu cap și să vadă că nu stă numai în puterea politicienilor pe care nu îi aleg să le facă viața mai bună, ci și a lor”. Și, ca un refren cuviincios: “Mi-aș dori ca noi, românii, să redevenim uniți, să luptăm pentru a face ceva pentru țara noastră în scopul de a ajunge unde sunt alții.”
Între bla-bla-ul final și urgența categorică a răspunsului citat inițial, plasticienii puși să traseze o concluzie sculpturală au hotărât: fericirea românilor e în altă parte. Or, ca să ajungi în altă parte, trebuie să îți iei din puținul tău de aici, și să-l duci dincolo, unde, chiar dacă nu există soluții, măcar e loc de speranță. Așa că VISUL românilor s-a concretizat plastic printr-o valiză. O valiză cu purcel, cu cățel (iar acela cu covrig în coadă, vezi foto 2), care vrea să spună că emigrarea, iar nu revoluția, e ultima soluție. Cu visele (privind propria lor țară) devalizate, românii intervievați de artiștii noștri se văd în altă parte, stau cu bagajul făcut și așteaptă (după ce au fost vizitați de goți, huni, gepizi, slavi, bulgari, cumani, tătari, turci și ruși) să taie panglica inaugurală a noului lor destin de populație migratoare.
Au trecut 21 de ani de la evenimentele din decembrie. Perioadele noastre sociale au fost, în acest timp, roșii, albastru-galbene sau portocalii, într-o peltea confuză. Toate pe fond nervos, obligatoriu de insatisfacție profundă. Ne-am colorat libertatea după cum ne-a dus inima, însă niciodată după cum ne-a îndemnat capul. Au trecut 21 de ani de la evenimentele din decembrie și tot ce ne-a rămas de făcut a fost valiza. Căreia, presimt, în curând va trebui să-i dăm foc.
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.