18.
George și-a petrecut o săptămînă de vacanță la Londra unde s-ar părea că are o soră. Acum e vesel și radios și de trei zile povestește în toate redacțiile același lucru. Timp de o săptămînă, spune George, n-am ascultat de loc știrile, n-am deschis televizorul, n-am ascultat radioul și n-am cumpărat niciun ziar. În schimb, spune George, i-am dus pe cei doi nepoți ai mei la muzeul BBC-ului. Ei bine, știți ce își permiteau să facă prezentatorii prin 1920, cînd radioul era totuși la începuturile sale deși devenise deja extrem de popular? Își permiteau să spunǎ “astăzi nu sunt știri”. Nu e glumă, în zilele fără știri posturile de radio chiar aveau decența să nu difuzeze știri obligatorii. Vă dați seama? Pur și simplu prezentatorul spunea: “Bună ziua, ascultați BBC, sunt John Cutare și în dimineața aceasta vă voi ține companie. Astăzi nu sunt știri, așadar trecem la altceva, vă propunem imediat o piesă radiofonică și apoi jazz cu formația…” Ce părere aveți? Totuși, a existat o anumită onestitate la începuturile radioului. Cînd nu erau știri reporterii și prezentatorii chiar îndrăzneau să spună “astăzi nu sunt știri”. Cu alte cuvinte, îndrăzneau să spună “nimic din ceea ce se întîmplă astăzi pe lume nu merită vreo secundă de atenție din partea dumneavoastră, astăzi vă menajăm, nu vă poluăm cu ororile lumii, trecem imediat la altceva“.
George afișează o față de om foarte mulțumit, încrezător în umanitate. Deci, exista puțină decență, repetă el. Lucrurile nu s-au petrecut întotdeauna așa cum se petrec astăzi. Mediile de informare nu au avut întotdeauna un format fix rezervat știrilor, un spațiu pe care să trebuiască să-l umplem neapărat cu știri, în mod obligatoriu și cu orice preț. Un spațiu fix de umplut obligatoriu cu porcăriile lumii, cu tîmpeniile comise de rasa umană, cu aceste dejecții ale societății numită și actualitate. Nu, ziariștii n-au fost obligați dintotdeauna să vomite zilnic sau chiar o dată pe oră această listă de orori care ține loc de actualitate. Breasla noastră nu a fost obligată dintotdeauna să-l manipuleze pe săracul ascultător. Cu o sută de ani în urmă cei care ne-au precedat la microfon au avut totuși dreptul la o epocă de inocență radiofonică. Ca să vezi! Cine, în zilele noastre, ar avea curajul să înceapă o emisiune de dimineață în felul acesta, spunînd “Dragi ascultători, astăzi am decis să nu vă mai difuzăm lista de orori cotidiene, vă rog să ne credeți pe cuvînt, nimic special nu s-a întîmplat pe planetă de ieri pînă azi, aceleași tîmpenii și aceleași dejecții, zău, aceleași crime și aceleași atrocități, nu are niciun sens să vă stricăm dimineața cu asta, așa că trecem la altceva, veți asculta o cronică de călătorie și apoi puțină muzică bună și apoi puțină ficțiune și apoi o nouă lecție de grădinărit și apoi mult așteptata cronică a spectacolelor cu favoritul dumneavoastră George Gremillet. Vă urăm o zi minunată, zîmbiți pentru că ascultați Radio Planeta.”
Starea de excitare a lui George a durat trei zile.
De pe terasa de la etajul 23, unde a fost amenajată o cafenea, se vede practic tot Parisul ca o imensă machetă: ai impresia că te poți apleca și schimba locul marilor monumente. De ce n-ar sta Turnul Eiffel mai degrabă pe colina unde se află bazilica Sacré-Cœur, iar catedrala Notre-Dame la capătul bulevardului Champs-Elysées în locul Arcului de Triumf? În timp ce mie îmi vine să ridic toate podurile de pe Sena, să mă joc cu clădirile Parisului și să-l recompun ca un copil în fața unui oraș format din cuburi, George observă cu o urmă de sadism că traficul s-a îngreunat pe marile artere.
– Iar s-a blocat totul, spune el, aspirat din nou de o iritare interioară devenită ciclică.
Dar mie îmi place să-i țin companie chiar și atunci cînd simt cum i se îneacă toate corăbiile și absolut totul i se pare negru. Cum George nu așteaptă răspunsuri din partea mea, îl ascult fără niciun efort prea mare de atenție.
Îți dai seama cîte lucruri murdare facem noi din instinct? spune George. În urmă cu vreo treizeci de ani, știrile erau citite de prezentatori iar jurnaliștii le redactau doar dictîndu-le de fapt unor dactilografe… Iar fiecare știre începea în mod obligatoriu și invariabil cu un nume de țară, de capitală, de regiune sau de localitate. Altfel spus, înainte de descrierea unui eveniment jurnalistul avea bunul simț de a-l situa întîi geografic. Dacă se întîmpla un atentat în Irlanda, știrea era pusă în pagină cam așa: Belfast, Irlanda de Nord. Un nou atentat a fost comis cu o bombă într-un cartier protestant al orașului. Atacul s-a soldat cu cinci morți, printre care o fetiță de doi ani, și cu doisprezece răniți dintre care patru în stare gravă. Astăzi însǎ suntem obligați să o luăm pe scurtătură. Pentru că trebuie lovit tare de la început, deci trebuie începută știrea întotdeauna cu numărul de morți și de răniți. Ascultătorul trebuie agățat de la primul cuvînt, altfel l-ai pierdut și ești pierdut, nenorocitul de ascultător te taie cu telecomanda, schimbă postul de radio, schimbă canalul, trece la alții… Cînd redactezi astăzi o știre trebuie să ai în minte telecomanda monstrului, trebuie să știi că ai în fața ta o mulțime înarmată, o mulțime care te așteaptă cu telecomenzile în mînă… Și atunci știrea ta trebuie formulată altfel, aceeași știre trebuie recompusă, de fapt cuvintele rămîn aproape aceleași, dar cele mai violente trec în fața. Cinci morți, dintre care o fetiță de doi ani, precum și doisprezece răniți dintre care trei într-o stare gravă, este bilanțul unui nou atentat comis astăzi într-un cartier protestant din Belfast, în Irlanda de Nord. Înțelegi? Vezi cum s-a modificat întreaga structură a frazei? Nu mai începi cu începutul, sau cu ceea ce credeai tu că era un început logic, situarea geografică… Începi direct cu partea a doua, accentul trebuie pus pe numărul de morți și de răniți, pe suferințǎ. Și dacă ești isteț mai promiți și continuarea poveștii, faci din ea un serial. De exemplu, precizezi că bilanțul este încă provizoriu, ceea ce înseamnă că în orele următoare unii vor trece din tabăra răniților în tabăra morților, ceea ce îți amplifică ție tensiunea știrii. Putem spune chiar că localizarea dramei nici nu mai contează cu adevărat, pînă la urmă ni se rupe dacǎ bomba a explodat în Irlanda sau în Pakistan, ceea ce contează este gravitatea situației.
Din cînd în cînd simt că trebuie să-i spun lui George: oprește-te, ai să faci o depresiune, mai bine privește puțin acest oraș, uită-te cît e de frumos, ți se oprește respirația cînd îl vezi de sus, cîtă armonie, iar într-o zi ca asta, cu cer perfect senin, poți aproape să-i numeri locuitorii, pînă și ascensoarele care urcă și coboară prin dantelăria metalică a Turnului Eiffel sunt perfect vizibile… De ce n-am vorbi despre o zi ca asta?
– Ai spus ceva? întreabă George.
– Nu.
Eu însumi sunt din ce în ce mai murdar, continuă George. Am început să fac lucruri pe care nu le făceam cu 30 de ani în urmă, cînd am început această meserie. De altfel nici nu mă mai consider un jurnalist. Nu, sunt un cioclu. Cînd mă instalez în fața microfonului ca să prezint buletinul de știri, simt imediat cum ajunge la mine lasitudinea ascultătorului dacă nu îi furnizez suficienți morți, suficientă abjecție, suficientă tensiune… Cînd n-am decît trei sau patru morți în buletinul de știri știu că partida este pierdută. Cel de dincolo nu mă mai ascultă. Sau mă ascultă din ce în ce mai superficial în timp ce atenția sa este aspirată treptat de altceva… Da, acesta este adevărul, dacă buletinul meu de știri n-are decît trei sau patru morți, nu sunt luat în serios, simt aproape reproșul celuilalt, ca și cum nu mi-aș fi făcut bine meseria. Pentru ca un jurnal de actualități să fie interesant am nevoie de cel puțin zece cadavre. Altfel spus de un număr cu două cifre. Și imediat ce încep să vorbesc de zece, unsprezece sau doisprezece morți în Gaza, în Israel, în Irak, în Afganistan sau chiar în Coasta de Fildeș (deși aceastǎ țarǎ pare mult prea departe de tot), buletinul meu de știri decolează. Tu mă asculți sau nu?
Nu-i răspund. Discuțiile cu George sunt extraordinare și pentru că poți să nu-i răspunzi. Da, de multe ori tac cînd mǎ întreabă el ceva întrucît simt că acest lucru nu-l deranjează. Pe George poți chiar să nu-l asculți, poți să stai cu el la o masă și să te gîndești la altceva, poți chiar să fumezi o țigară în fața lui, privind în plafon, sau poți, de pildă, să notezi cîte ceva într-un carnețel sau chiar să răsfoiești o revistă. Toate acestea nu-l deranjează atîta vreme cît rămîi totuși așezat la aceeași masă cu el, într-o cafenea oarecare sau în cafeneaua de la etajul 18 a Palatului Undelor. George se neliniștește brusc și face ochii mari doar atunci cînd te ridici ca să mergi la toaletă sau pur și simplu ca să te întorci la computer.
– Ce faci? Ai cedat?
Și mai e un lucru care îmi place la George, sau mai bine spus în relația mea de prietenie cu el: după ce începi să-i cunoști pe de rost toate teroriile ai impresia că ești coautorul lor. Și eu simt, de cînd am început să fac jurnalism, că această meserie îmi ascunde ceva, că mă obligă să pășesc pe nisip mișcător… Și eu resimt, ca și George, că morții acestei lumi mi-au invadat cotidianul. Ca și George și ca și alte sute, mii, poate zeci de mii de jurnaliști de pe planetă, îmi încep buletinul de știri cu cele mai recente omoruri sau masacre, sau cu cele mai recente declarații senzaționale pronunțate de gurile unor oameni politici pe care îi detest. Oare cîți jurnaliști suntem, pe planetă, supuși aceluiași reflex: pentru ca buletinul nostru de știri să fie tare avem nevoie de cel puțin o nouǎ ranǎ purulentǎ apǎrutǎ brusc pe corpul umanitǎții ; ea poate avea forma unui atentat sîngeros, a unei povești cu ostatici eventual pe cale de a fi executați prin strangulare dintr-un moment în altul, sau a unei spectaculoase operațiuni de epurare etnică pe undeva prin Caucaz sau prin Balcani (deși sunt bune și cele din Africa). Aceastǎ nouǎ ranǎ sau eczemǎ pe fața umanitǎții mai poate avea forma unei teribile catastrofe aeriene sau feroviare sau de orice altǎ natură (alunecare de teren, incendiu de pǎdure, cutremur, tsunami), sau a unei teribile catastrofe morale (scandal de corupție, fraudǎ electoralǎ masivǎ etc.). Dar deschiderea cu moarte și cu morți nu e suficientă. După lista cu morți, pentru ca buletinul meu de știri să fie tare și să nu coboare, violența trebuie sǎ rǎmînǎ prezentǎ… Pot trece atunci la o reuniune la vîrf de urgență unde să se discute eventual despre moarte, sau la diverse declarații răsunătoare despre lupta împotriva terorismului sau despre lupta împotriva foametei sau împotriva sărăciei, despre lupta împotriva traficului de organe și împotriva altor forme sadice de trafic, sau despre lupta împotriva oricărei alte activități umane murdare și sinistre care rimează cu rǎul. Oricum totul e luptǎ în viața noastrǎ, iar noi, jurnaliștii, trebuie sǎ facem puțin comerț cu aceastǎ luptǎ. Și încă nu e gata… Un adevărat jurnal de actualități, un jurnal puternic și capabil să-l țină pe ascultător cu sufletul la gură mai trebuie să mai conțină un subiect galant-excitant-pasionant-picant extras de undeva din sferele înalte ale puterii… Jurnalul ideal mai trebuie să conțină apoi un subiect morbid legat eventual de pedofilie sau de clonare, iar apoi, pentru panașul final, buletinul de știri trebuie să conținǎ cîteva fraze legate de ultimele progrese în materie de eutanasie, adică în privința dreptului natural pe care îl are omul de a cere să moară în condiții de asistențǎ medicalǎ și în condiții de demnitate atunci cînd suferă prea mult în urma unei boli incurabile.
Sigur, sunt și zile cînd depeșele agențiilor de presă nu aduc destui morți. Pentru jurnalist ele sunt deci niște zile negre cînd curba ascendentă a buletinelor de știri are serios de suferit. George le numește zile de secetă. Fie că agențiile de presă au lucrat prost în ziua respectivă, fie că reprezentanții rasei umane au uitat pentru cîteva ore să se măcelărească între ei. Dar acest moment trecător de secetă nu trebuie lăsat să penalizeze publicul și scadă rating-ul. Iar dacă ne aflăm în fața unui jurnal cu un slab procent de oroare, recurgem la tehnicile de evocare a bilanțurilor precedente. Nimic nu ne împiedică să luptăm împotriva secetei prin eforturi de memorie.
Să presupunem, de exemplu, că astăzi în Orientul Apropiat nu avem decît trei morți. Ei bine, în acest caz putem să-i reamintim ascultătorului că de la începutul ultimului conflict deschis între palestinieni și israelieni, adică în ultimii patru ani, numărul de persoane ucise este de 4.333, dintre care 3.314 palestinieni și 948 de israelieni. Cu puțină dibăcie putem chiar formula știrea în felul următor: un nou atentat comis în Israel soldat cu moartea a trei persoane ridică bilanțul Intifadei la 4.333 de morți etc. etc… Iar cu puțină dibăcie și puțin aplomb, putem ataca fraza chiar prin indicarea cifrei care reprezintă bilanțul general: 4.333 este bilanțul Intifadei după patru ani de violențe și după atacul comis astăzi de un comando palestinian într-o colonie evreiască din Cisiordania, atac care a provocat moartea a trei persoane…
În zilele de secetă putem recurge deci la această tehnică și să reamintim, iar și iar, bilanțul general al unui conflict, al unei operațiuni de epurare etnică sau al unei catastrofe, ceea ce ne permite, ca jurnaliști, să menținem la un nivel ridicat potențialul emotiv al buletinului de știri, chiar dacă materia zilei nu este suficientă pentru atingerea acestui scop. Zeci de mici strategii există în acest sens. Să presupunem că astăzi, în Irak, nu a fost ucis decît un singur soldat american. În sine, această informație este slabă și nu aduce prea mult conținut emoțional în economia de spectacol a buletinului meu de știri. Decît dacă… îmi încep știrea prin bilanțul general. Un soldat american ucis astăzi în Irak este o informație nulă, ca să zic așa… Dar dacă spun încă un soldat american a fost ucis astăzi în Irak ceea ce ridică la 1.012 bilanțul pierderilor umane înregistrate în această țară de Statele Unite totul se schimbă, numărul cu patru cifre îi face să tresară pe toți cei care mă ascultă. Acum simt că îl țin strîns pe ascultător. Și pentru că îl țin strîns pot să-i mai alimentez setea de știri macabre cu încă două sau trei piruete statistice mai sofisticate. Pot să-i spun, de exemplu, că aceasta înseamnă o medie de trei soldați americani morți pe zi în Irak de la intervenția Statelor Unite în această țară, ceea ce înseamnă totuși ceva mai puțin în materie de pierderi umane decît în timpul războiului din Vietnam cînd media a fost de zece soldați americani morți pe zi, și oricum mai puțin și decît pe vremea războiului din Algeria cînd Franța deplîngea cam șase morți pe zi…
E uluitor, dar cînd pronunț toate aceste cuvinte simt că, de partea cealaltă, omul care mă ascultă își ciulește urechile. El a devenit la fel de dependent de știri ca și mine, nu-și poate începe ziua fără să nu îngurgiteze o anumită doză de oroare. Iar seara nu se poate duce la culcare fără să nu fi plonjat încă o dată, pentru ultima oară pe ziua respectivă, în mizeria lumii.
Dezordinea preventivă de Matei Vișniec, în curs de apariție la Editura Cartea Românească