Dictatorul si hamacul

Aceasta ar fi povestea lui Daniel Pennac, “autor contemporan, observator atent al Parisului, al cartierului Belleville, prieten al firilor neobisnuite… oricum ati lua-o, un autor care va face sa radeti” (cum singur se defineste): nascut in Maroc, in 1944, intr-o familie de militari, isi petrece copilaria prin cateva garnizoane din Africa si Asia de Sud-Est, obtine o diploma in litere la Nisa si devine professor, apoi, brusc, dupa un voiaj in Brazilia, scriitor. Debuteaza cu literatura pentru copii (“Cabot Caboche”), isi ascute condeiul intr-un policier (“Au bonheur des ogres”), dupa care sare din pivnitele Serie Noire ale Gallimard-ului direct in seria cu coperti albe a NRF. Dupa ce publica “La Petite marchande prose”, procesul de beatificare a scriitorului porneste galopant. “Messieurs les enfants” se vinde, intr-o luna dupa iesirea in standurile librariilor, in 250.000 de exemplare, saga familiei Malaussene ajunge la 800.000, iar Pennac devine marea vedeta a literelor franceze. Forta hipnotica a scriiturii sale ajunge sa faca vandabila, la cote de best-seller, pana si o productie eseistica (“Comme un roman”). Furtuna editoriala progreseaza si nu da, nici azi, cel mai firav semn de osteneala. Cu o noua croiala stilistica si mize estetice proaspete, Pennac publica, in 2003, Dictatorul si hamacul, volum din care va prezentam, acum, cateva fragmente. La o prima vedere, pare un roman inspirat de izvorul, demult secat, al literaturii sud-americane cu si despre dictatori. Intr-o Brazilie pietrificata in cutume paternaliste, un dictator petrecaret isi naimeste o sosie si pleaca pe Riviera franceza sa-si toace banii. Sosia, excedata de prerogativele prezidentiale, isi tocmeste o alta sosie care, la randul ei… Povestea celei de-a doua sosii devine, in fapt, polul magnetic al romanului. Sedus, aproape patologic, de magia cinematografului, acesta se da drept Charlie Chaplin, dar lumea il ia drept  Rudolph Valentino, a carui dublura (sosie) devine, in studiourile hollywoodiene. Un joc de matrioste, in care fiecare personaj ascunde un altul si care se ascunde in altcineva, o meditatie despre identitate si alteritate, despre contaminarea eului esential cu virusii letali ai imaginii publice. Adaugand la toate acestea aventura scrierii romanului, punerea lui ingandurat-ironica in abis, Pennac povesteste, de fapt, ce inseamna fascinatia puterii prin arta, fie ca e vorba de cinematograf sau de literatura. (Daniel Nicolescu)

Tu esti cea care a invitat-o pe sosie sa vada Dictatorul (pe el, care nici macar nu mai indraznise sa se gandeasca la Chaplin, dupa episodul cu masina, de la New York!) si te consideri vinovata de moartea lui. Te iei drept femeia in rosu. Poate ca i-ai oferit chiar biletul. Asta, presupunand ca nu te-ai obisnuit sa-l bagi pe din dos, pe usa care da spre fundatura. Asa stand lucrurile, l-ai impacat cu cinematograful. Ii pierduse gustul si nu mai avea nici mijloacele necesare. L-ai initiat in cinematograful anilor patruzeci drept multumire pentru tot ce te-a invatat despre cinematograful anilor douazeci. Individul asta isi petrecuse, de bine de rau, o parte din viata la Hollywood, i-ai verificat glumele pana-n cel mai mic detaliu. Esti deja experta, poti sa deosebesti ce-a citit in ziare de ce-a inventat printre pahare si de ce-a trait cu adevarat. Cu toate ca nu mai seamana deloc cu pozele lui Valentino, i-a fost dublura-lumina in Fiul seicului, in 1926, n-ai nici un motiv sa te-ndoiesti. Pasiunea ta pentru cinema s-a hranit din plin din monologul lui incapatanat, iar discutiile voastre de dupa proiectii ti-au desavarsit gustul.

In amintirile tale de-acum, el este in continuare ingerul tau cinefil, Aladin iesit dintr-un proiector Motiograph, cersetorul mitic a carui poveste ai istorisit-o copiilor si nepotilor tai. Ba chiar unul dintre ei – Frederic, ultimul dintre nepotii tai – va scoate din ea un scenariu, pe care-l va considera original, bietul de el. Nepotul tau Frederic va da chix cu povestea respectiva, dar nu asta-i problema.

Problema esti tu, inlacrimata, intinsa in pat, in acel intai decembrie 1940, convinsa ca ai grabit moartea nefericitului invitandu-l sa vada The Great Dictator, un film prin care Chaplin i-ar fi furat propria-i viata.

Mort de furie.

Din vina ta.

9.

Nu-ti afli somnul.

Te ridici, te-asezi la masa si desenezi chipul mort al sosiei. (Acest dar uluitor al lui Fanchon pentru desen… Sunt indeajuns doua-trei linii pentru ca lucrurile din capul ei sa prinda contur sub ochii nostri. Un desen aerian, curat si totusi chinuit – linia se frangea adesea intr-un unghi dureros.)

Te ridici, te indrepti spre creioanele tale de carbune…

…

In vreme ce, in aceeasi clipa, dar saizeci de ani mai tarziu, imi vine, acolo in hamac, o pofta ciudata:

Pofta de a te crea de-adevaratelea.

Adica nevoia de a scrie ca si cum ai exista intr-adevar.

De a proceda ca si cum ne-am cunoaste in realitate. Tu, ajunsa doamna in varsta, eu, trecand de la “tu” la “dumneata”, iar cititorul, pe ultimele pagini ale acestei carti, uitand complet ca nu esti decat un personaj de fictiune, draga mea Sonia.

…

O pornire nebuneasca.

Trebuia sa mi se-ntample. De cand tot folosesc fara rusine latura romanesca a prietenilor mei ca sa-mi hranesc personajele, era normal ca, intr-o buna zi, sa simt nevoia de a extrage din omenescul unui personaj o fiinta vie.

…

De altfel, nici nu-i asa de greu.

…

Ajunge sa-ti inchipui un dineu, care ar fi avut loc, sa zicem, luna trecuta la Paris, si unde cineva (prietena noastra Catherine, de pilda, mult mai la curent in materie de expozitii decat eram eu si Minne) exclama:

– Cum, nu stiti lucrarile Soniei Ka?

Sonia Ka? Nu, habar n-avem.

– Nici retrospectiva pe care i-a dedicat-o centrul Beaubourg anul trecut?

Nu, cu parere de rau, nu.

O retrospectiva a desenelor dumitale de moda, Sonia, a decorurilor pentru teatru, a story board-urilor, care i-a facut sa dea buzna pe toti cei din lumea buna a vestimentatiei si spectacolului parizian. Suplimentele culturale ale ziarelor si revistelor au brodat pe marginea artei dumitale de a manui carbunele, cu niste titluri percutante: Sonia Ka, viata dintr-o singura trasatura de condei, ca sa nu citez decat unul.

– Herma si Anita (alte doua prietene ale noastre) au obtinut de la ea un foarte frumos interviu, precizeaza Catherine, vreti sa-l cititi?

Sonia Ka…

…

Un detaliu anume din acest interviu m-a determinat sa-ti scriu, via Beaubourg, draga Sonia: intr-un raspuns la o intrebare a Anitei, faci aluzie la slujba aceea de plasatoare de la Biograph Theatre, din anii patruzeci. Educatia americaneasca, cu slujbe marunte… Tatal dumitale dorea foarte mult sa zbori cu propriile aripi, “chiar cand nu erau decat niste cioturi”, dupa cum ai precizat.

Deci, iti scriu. Si iata ca-mi raspunzi de indata cum ca nu, nu, dar deloc, nu te deranjez deloc, ba dimpotriva, o sa ma primesti cu bucurie, si ca, de altfel, ma cunosti un pic ca romancier si ti se pare stimulant sa ajuti un scriitor sa-si decupeze feliile de realitate.

Si-apoi, ai adaugat, daca pricep bine, in cartea dumitale sunt deopotriva personaj si sursa de informatii. Poftim, poftim, dragul meu autor, intreaba-ma ce doresti; nu sunt prea dese ocaziile in care ti se ofera adolescenta pe tava fictiunii.

…

In ciuda prezumtiei de ironie, am sosit. Ba chiar am dat navala, fiindca, spre marea mea surpriza, locuiesti nu doar la Paris, ci chiar pe strada Envierges, la doi pasi de mine, in cladirea aia ca o prora desenata pe cerul din Belleville. Si, de cum mi-ai deschis, te-am recunoscut, fiindca te-am intalnit de mai multe ori pe panta strazii Piat, tragand dupa dumneata caruciorul pentru cumparaturi, sau la macelarul de pe strada De la Mare, ba chiar am stat, impreuna cu Minne, la masa dumitale de la Mistral, de pe strada Pyrenees, la pranz, intr-o zi aglomerata. (Abia de ne-ai zarit, citeai T.L.S.-ul rontaind o salata.) Minne gasea ca ai “un chip de batrana apasa”, iar apoi, dupa detalieri si rafinari, am convenit, in ultima instanta, ca semeni cu Nathalie Sarraute: “parul la fel de drept, ochii la fel de patrunzatori…”.

Daca, in clipa aceea, te-ai fi apucat sa scrii intr-un carnetel, chiar am fi crezut ca esti ea.

– Ce varsta sa aiba?

10.

Deci, draga Sonia, in acea faimoasa noapte din vremea adolescentei ai schitat chipul mort al sosiei,

crochiu pe care l-ai gasit dupa saizeci de ani,

in devalmasia din atelier,

pe strada Envierges la numarul 10, cu fereastra de unde se vede tot Parisul,

si pe care mi l-ai intins pe deasupra paharelor noastre cu vin de Vouvray

(de fapt, asta-i cel mai americanesc lucru din ea, gustul pentru “vinuturile noastre din Loire”)

spunandu-mi:

– Poftim, el este.

Nu mi-ai intins o coala de hartie pentru desen, ci o bucata de carton: “Fundul unei cutii de pantofi, cea dintai suprafata pentru desenat care mi-a cazut in mana in noaptea aceea, cand m-am intors acasa”.

– …

– …

– Chiar el e?

– Chiar el era, da.

Ma asteptam sa descopar o figura latareata si congestionata de betiv, adunata sub niste buze groase si umede, carne hepatica harazita unei putrefactii apoase…

Nici vorba; e un chip descarnat, mai degraba alungit, cu o osatura hieratica. Pielea este intinsa pe oase de firul cu plumb al ridurilor. Sub halaciuga cenusie a parului, tamplele sunt scobite si pleoapele grele; gura e darza, inchisa, o gura obisnuita sa taca, s-ar zice, asezata pe un maxilar de calcar.

…

Nu mi-l imaginam deloc asa. Si, totusi, fata asta mi-e cunoscuta.

…

Ar putea fi chipul unui taran corsican, mutra nepasatoare a indepartatilor mei veri Lanfranchi din Campo sau Prunetti din Guarguale, care nici unul, nici celalalt nu erau tarani, ci corsicani, Doamne, cat de corsicani si de tacuti; sau figura lui Roger, tatal Minnei, breton al furtunilor si al cuvintelor putine, sau, poate – n-am fost niciodata pe-acolo -, vreun stramos de-al lui Valentino din Castellaneta, in Puglia. La urma urmei, poate ca asa ar fi ajuns sa arate Valentino, ar fi capatat aerul acela de asprime ingandurata si pergamentoasa, daca i s-ar fi lasat sansa sa atinga varsta ridurilor si daca ar fi scapat de mastile de infrumusetare carora il sortisera obiceiurile imbecile ale oamenilor ce se ocupau de imagine, iremediabil vicleni, masluitori de schelete…

Doamnelor si domnilor, scheletul are ultimul cuvant; de pomana rotunjiti unghiurile, neteziti, stergeti, ingrosati sau intindeti, scheletul dumneavoastra va da la iveala, cat de curand, uluitorul si obstescul vostru adevar. Nici macar Hollywood-ul nu poate face nimic impotriva adevarului unui schelet!

– Una dintre ultimele sale tirade, mi-ai spus, coborand paharul. Precum si acest comentariu: toti betivii sunt prozeliti; e, de altfel, singura Internationala serioasa.

Si-apoi, ridicandu-te:

– Cand plecati spre Vercors? Luati si desenul, o sa mi-l inapoiati cand ispraviti.

11.

E randul meu sa ma trezesc in miez de noapte.

Trezirea: visezi si, deodata, incepi sa gandesti.

Noaptea trecuta, am visat imaginea a doi ficati care decorau peretele din fund al clasei mele de la scoala comunala din Savigny-sur-Orge: ficatul de alcoolic si cel sanatos. Cu ochii larg deschisi, mi-am amintit ca imaginatia mea de copil asocia turgescentele ficatului cirotic cu un buchet de flori, mai ales ca era frumos colorat, in vreme ce celalalt, cel sanatos, mai degraba tern, n-avea nimic atragator; nu pricepeam de ce trebuia sa te temi de frumusetea aceea in plina expansiune. (Restul scolaritatii mele s-a resimtit de pe urma acestei nedumeriri.)

In noaptea asta, cel care m-a trezit a fost Malcolm Lowry. A baut de douazeci de ori mai mult decat este omeneste posibil in patruzeci si opt de ani de scris si de ratacire, iar apoi s-a aruncat pe fereastra. Autopsia i-a descoperit ficatul intact.

…

Miez de noapte. Minne doarme. Casa – intamplator goala – geme sub vantul dinspre Vercors. Afara, nalbele duc impotriva vijeliei si grindinei una dintre acele lupte despre care vom constata ca s-au sfarsit miraculos, atunci cand, cu ceasca de cafea in mana, asteptandu-ne la ce-i mai rau, le gasim in picioare in lumina zorilor, smotocite, dar in picioare!

…

Bun. Lowry nu avea ficatul marcat de viciu si nici sosia capul.

…

Ma ridic. Espadrile. Birou. Lumina. Portret.

Pentru a nu stiu cata oara, caut pe fata mortului pricina emotiei resimtite atunci cand Sonia mi l-a aratat.

…

In mod hotarat, nu este chipul unui flecar alcoolic.

Si nu este nici al unui taran din Corsica.

Nici al unui culegator de bumbac din Castellaneta.

E o fata slefuita de vant uscat si de tacere, fara indoiala, dar vine de mai departe. Si mai din adanc. S-ar zice ca asculta.

Dintr-o data, ma face sa ma gandesc la fata lui Erri de Luca, scriitorul napolitan, pergament pe care Istoria, revolta, actiunea, munca, meditatia, tacerea si vantul l-au mototolit si apoi l-au netezit.

…

Acest aer retinut si ganditor…

…

Aceasta forta mocnita…

…

Un chip de sertanejo…

Asta ai desenat, Sonia!

…

Un metis din sertao-ul, asta ai desenat in noaptea aceea pe cutia de pantofi! Un metis din Teresina sau de altundeva (la urma urmei, nu asta era sosia?). Un caatingueiro: o forma de rabdare continentala de la care te poti astepta la orice.

Ar putea fi chipul lui Seu Martins, tatal lui Soledad si al lui Nene, sotul lui Mae Martins, patriarhul tacut si puios al tribului Martins. Genul asta de chip…

Are o claie de par ca un tufis de cerradoes uscat de soare si albit precum cenusa.

Daca mi-as lua inima in dinti, as insfaca un creion si ti-as continua desenul: as aseza pe acest cap palaria din piele fiarta a vaqueiros-ilor. Apoi as pune capul si palaria pe niste umeri – umeri, piept, brate si picioare; camasa si pantaloni de doc sau din panza de jeans -, l-as incalta cu sandale ca acelea pe care cizmarul din Maraponga ni le decupa din pneuri, mie si lui Irene, dupa care i-as aseza temeinic picioarele pe pamantul batatorit al unei piete: in Teresina, la Sobral, in Candide, in Juazeiro do Norte, in Catarina, la Crateus, la Quixeramobim, la Canudos, undeva in nesfarsitul sertao…

Un batran vaqueiro fara cal, sprijinit de un zid de paianta, cu o sticla de cachaca in mana, intr-o piata: iata ce-ai desenat, Sonia.

Priveste-l.

El sta si asculta.

Cu ochii inchisi.

Ce-asculta? Poezia duetistilor de cordel. Ii stie prea bine pe poetii astia care canta prin pietele din zona. Mai ales pe doi dintre ei: Didi si Albao da Casa, tata si fiu, Didi la acordeon, Albao la chitara. Ii stie dintotdeauna. Pe ei nu i-a ispitit Americky; n-au plecat niciodata din sertao, n-au ajuns niciodata la Sao Paulo sau la Rio, au indurat cele mai cumplite arsite fara sa cedeze vreodata mirajelor coastei. Cu totii au refuzat soarta acelor retirantes inghititi de favelas in marile orase. Canta aici, din piata-n piata, asa cum faceau de atata vreme Didi si tatal sau: Jorge Rei da Casa, o famanaz do desafio, campionul provocarilor! Improvizeaza. Se intrec in strofe. Strofele sunt niste provocari, iar vocile sunt niste taisuri. Ai zice ca niste spade se incruciseaza zanganind in soare. Asta sunt duetistii de cordel: niste poeti care se provoaca si care-si raspund, dintotdeauna, sub soarele alb si la umbra neagra a pietelor. Sunt imaginatia si memoria vastului sertao.

El, Sonia, cel pe care dumneata l-ai desenat, ii asculta:

Negociar com a ilusao

Pra muitos e profissao

Vender sonhos e bom negocio

Quem sabe disso e o palhaco

Tambem o politiqueiro

E eu, poeta boiadero.

Negotul cu iluzii-i pentru multi

O profesiune de adulti

Sa vinzi un vis e un gheseft

Paiatele o stiu, ce-i drept,

Politicienii o fac cu zel

Asijderi eu, biet menestrel.

Nao vou dizer, meu irmao

Que palhaco e um mandao

Mas no sertao uma historia

Fica ainda na memoria

Aquela do presidente

Que virou-se comediante.

N-o sa-ti spun, mai fratior,

C-avem o muhaia drept dictator,

Dar in sertao umbla o poveste

Ce ne-a ramas la toti in teste:

Presedintele peste-un popor

S-a preschimbat intr-un actor.

Lhe devorava a ambicao

De reinar no coracao

E se transformar num mito

Tal qual um novo Carlito

Virar santo ele podia

Do cinema fez a escolha

Ros de ambitie el era

Sa domneasca-n inimi vroia

Dorea sa ajung-un mit, socot,

Sa devina-un nou Charlot,

Sfant putea ca sa devie

Dar s-a intors spre comedie.

…

Aceasta este povestea intamplarilor de dinainte. Urmeaza un urias numar de strofe care infatiseaza nenumaratele versiuni ale aceleiasi istorii.

Iata-l pe omul caruia i-ai inchis ochii in sala de cinematograf, cand erai tanara, Sonia: un metis, sprijinit de zidul de paianta, care asculta spiritul intinsului sertao. Isi duce incet spre buze sticla de cachaca, bea ganditor o dusca si, indaratul pleoapelor inchise, da un titlu poemului duetistilor: Coronel Carlito (Colonelul Charlot).

12.

Spun metis, dar la fel de bine as putea sa spun cafuz, mamaluco, pardo sau mulato, sa amestec culorile unora cu ale altora, pe indieni cu negri si cu albi, metisii si mulatrii, sa inventez nuante de piele si sa le dau noi nume – pana la urma, voi ajunge tot la acest trup uscat si la acest chip al tacerii pe care nesfarsita caatinga le da oamenilor care-o locuiesc. Ar mai putea fi si chipul iezuitului intervievat mai sus de “adormitul din sertao” sau al acelui “doutor Michel”, medicul francez nascut in muntii Jura, pe care l-am intalnit pe drumul spre Aratuba si care mi-a devenit prieten. Vantul raspandise zvonul straniei lui prezente pana la hamacul meu din Maraponga. Se auzea ca e singur, ca nu purta nume, ca venea de niciunde, ca nu reprezenta nici un guvern si nici o asociatie umanitara, ca aparuse in sertao cu cateva saptamani in urma, undeva intre Aratuba si Capistrano, ca-i ingrijea pe nou-nascuti fara sa ceara nimic in schimb si ca participa, noaptea, la intalnirile clandestine ale sindicatelor taranesti.

Nimeni nu mai vazuse vreun strain in aceasta regiune din Ceara de la trecerea unui pastor olandez, in 1948. Cazul era indeajuns de rar ca sa ma extrag din hamac si sa plec in cautarea individului. A doua zi, cand l-am intrebat pe primul sertanejo intalnit in cale pe povarnisurile de la Aratuba daca auzise de vreun medic strain care hoinarea prin imprejurimi, interlocutorul m-a privit searbad, s-a despovarat de cei doi saci uriasi cu vinete care-l striveau, si mi-a raspuns:

– “Doutor Michel”? Cred ca eu sunt ala.

Peste bietii sertanejos trecea cel de-al treilea an de seceta; peste el, cea de-a treia saptamana de dizenterie.

– De unde si asemanarea dintre noi, a suras el. Aici, toti avem aceeasi greutate.

13.

Sonia, nu esti catusi de putin vinovata pentru moartea sosiei. Nici pentru tristetea sa. Ia gandeste-te o clipa: ani la rand fusese specialist in ocararea publicului; iti dai seama ca, daca s-ar fi socotit furat de Chaplin, ar fi zbierat-o sus si tare la tine in sala. Parca-l si vad. Ar fi tasnit intre fascicolul proiectorului si ecran, umbra lui gigantica ar fi acoperit sala si toata lumea l-ar fi auzit zbierand a scandal: “Ideea mea! Filmul meu! Un dictator si sosia sa, un barbier! E ideea mea! E viata mea! Mi-au furat viata! Morasecchi, fiu de catea, cu cat mi-ai vandut viata lui Chaplin? Filmul meu! Corcituri nenorocite! tara de hoti!”. Cat de putin semana aceasta gesticulatie verbala cu masca sa mortuara…

Mai mult de-atat n-ai fi auzit, pentru ca spectatorii l-ar fi azvarlit, pur si simplu, afara.

Si ti-ai fi pierdut slujba.

O sa-ti dezvalui ceva ce probabil nu stiai, Sonia. La premiera Dictatorului, Chaplin primise atatea scrisori de amenintare, incat s-a hotarat sa puna filmul sub protectia lui Bridges. Numele asta nu-ti mai spune nimic: Bridges? Harry Bridges, atotputernicul patron al sindicatului docherilor de prin anii patruzeci, Bridges, regele danelor! Chaplin i-a cerut ca, in ziua premierei, sa imprastie prin sala cateva zeci de oameni de-ai lui, pentru a preintampina orice atac al comandourilor pronaziste. Bridges l-a refuzat: “E de prisos, publicul te iubeste, Charlie, iar cauza ta este dreapta; nu vor indrazni sa scoata nasul”. Intr-adevar, nazisii nu s-au aratat. Bridges avea dreptate: daca un singur intaratat ar fi avut curajul sa huiduie The Great Dictator, fanii lui Chaplin l-ar fi scos prin zid.

Asta i s-ar fi intamplat si sosiei, in acea seara, daca s-ar fi purtat ca in spelunca lui.

Nu, Sonia, ingerul tau cinefil nu s-a crezut jefuit de Chaplin. (Care, de altfel, il si uitase.) Charlie era pornit pe Hitler. Dupa ce ca ducea omenirea spre groapa comuna, Adolf mai avea si aceeasi mustata ca si a lui Charlot; Chaplin nu putea sa tolereze acest plagiat.

14.

Priveste The Great Dictator cu ochii sosiei. Aminteste-ti tot ce stii despre el si priveste filmul de ca si cum am fi in locul lui, asezati in el. Gusta-i sarea lacrimilor si vei descoperi motivul mortii sale.

In primul rand, aminteste-ti: povestea barbierului si a dictatorului nu apare chiar de la inceputul fimului. Trebuie sa treaca vreo zece minute bune. La inceput, Charlot e singur, Charlot cel din filmele mute. Il vedem pe Charlot tarat in razboiul din 1914. Il zarim in transee, il vedem tunar pe Grosse Bertha, il vedem pe platforma unui tun antiaerian, il vedem la parada, il vedem la asalt, il vedem sub gloante si printre explozii, il vedem pierdut printre liniile inamice, il vedem inlocuind un mitralior care dezerteaza, il vedem luptand eroic, il vedem salvandu-l pe Schultz, aristocratul aviator care-i va deveni prieten, il vedem in avionul lui Schultz, vedem avionul prabusindu-se: aici se termina prima parte a filmului – si, o data cu ea, primul razboi mondial.

In tot acest interval nu l-am auzit pe Charlot vorbind. In ciuda acestui fapt, in jurul lui, toata lumea vorbeste: ofiterii vorbesc, dusmanii vorbesc, mitraliorul vorbeste, vocea povestitorului vorbeste, comandantul Schultz vorbeste fara intrerupere. Charlot, insa, doar cateva vorbe pe ici, pe colo. Pare ultimul supravietuitor al cinemaului mut intr-un film vorbit. Singurul inocent ratacit in razboiul celor care vorbesc.

Inca de la primele imagini, se aud explozii, rafale, ordine latrate, suieratul gloantelor, strigatele soldatilor, motorul avionului, infricosatorul soc al accidentului, huruitul tablelor, groaznicul vacarm al razboiului…

Sala se zguduie de ras, pentru ca Grosse Bertha scuipa un biet obuz la picioarele tunarului Charlot, pentru ca grenada cu cuiul tras aluneca pe maneca infanteristului Charlot, pentru ca Charlot, in plin asalt cu ai sai, se trezeste inconjurat de dusmani atunci cand pacla se risipeste, pentru ca avionul lui Schultz zboara cu susul in jos fara ca Charlot sa-si dea seama, pentru ca ceasul de buzunar al lui Charlot se ridica drept in sus tragand dupa el lantisorul, ca un sarpe cu ochelari, pentru ca avionul se prabuseste, pentru ca teasta lui Charlot rasare dintr-o groapa plina de zoaie…

In sala, publicul exulta.

In megafoane se aude vuietul razboiului.

In capul sosiei e tacerea lui Charlot.

Si toate motivele lacrimilor sale se afla deja in aceasta coregrafie a tacerii.

Priveste-l. L-a redescoperit pe Charlot. Acel Charlot care i se revelase! Charlot din Emigrantul, acelasi! O emotie neschimbata l-a zvarlit cu un sfert de secol in urma. Se revede pe sine in rolul imbecilului de Pereira, in uniforma absurda a lui Pereira, in biroul sinistru al lui Pereira, dar intr-o stare de extaz, in seara aceea – seara in care a descoperit cinematograful! – …un extaz al lui si numai al lui! Pe care-l regaseste neschimbat! Priveste-l, priveste-l, inima a incetat sa-i mai bata, tot asa de brusc cum un spirit inceteaza sa mai aiba indoieli. Figura lui este cea a unui novice la prima comuniune. Din pacate insa, el nu mai are nimic dintr-un novice. Din pacate, s-a scurs o intreaga viata! Ce-a facut el cu acea uimire? Ce-a facut cu acea uimire? In vreme ce Charlot pe ecran, Charlot cel regasit, Charlot si dansul lui nebunesc pe ruinele lumii, Charlot nu s-a schimbat deloc! Este Charlot din Emigrantul, acelasi Charlot! Anii i s-au intiparit totusi pe chip, se vede indaratul machiajului, nu mai e tanar, se vad incercarile prin care a trecut si micile murdarii, nu mai e un inocent, se vad si efectele gloriei si deceptiile, nu mai e un artist virgin, se vad si suferintele din dragoste, si problemele banesti, si nedreptatile facute de invidiosi, e un idol ajuns tinta a atacurilor, deceniile au trecut si peste el, dar Charlot, ah!, Charlot cel de pe ecran, in ciuda ridurilor de la ochi, in ciuda pieii cazute de pe gat si a inca unei cute la coltul buzelor, Charlot cel de pe acest urias ecran este acelasi cu cel care-si proiecta viata obraznica in dreptunghiul de lumina de deasupra secretarului lui Pereira! Asa era viata atunci si asa-i si acum, viata care se impotriveste vietii, inteligenta vie care ne elibereaza de toate formele de gravitatie, arta care ia lumea in tarbaca, poezia, poezia, poezia, iar el, privind din sala, simte cum aceasta incredibila revelatie renaste, asezata insa sub povara insuportabila a unei vieti pe care n-a stiut s-o traiasca, si-si lasa lacrimile care-i umplu ochii sa curga, lacrimile de gratitudine si de disperare, care, iata, ii scalda acum fata. Cu ochii ridicati spre ecran, bajbaie pe sub scaun in cautarea sticlei…

Filmul trece la partea urmatoare. Pentru a infatisa scurgerea timpului, Charlie foloseste metafora rotativelor. Rotativele se invart: 1918, 1919, 1927, 1929, 1934… ziare dupa ziare, titluri dupa titluri, stiri ingrijoratoare dupa stiri catastrofale…

* Romanul Dictatorul si hamacul de Daniel Pennac, in traducerea lui Daniel Nicolescu, se afla in curs de aparitie la Editura Polirom.