Silvina Ocampo face parte dintre acele scriitoare argentiniene foarte apreciate, dar puțin cunoscute, până de curând, în străinătate, mai ales la noi. (Același lucru s-a întâmplat și cu Clarice Lispector – tradusă în românește tot de Editura Univers, care merită toate laudele.) A fost căsătorită cu Adolfo Bioy Casares (căsătorie care, din cauza diferenței mari de vârstă dintre cei doi, a stârnit aproape un scandal) și faptul, în mod cert, a ajutat-o în carieră. Împreună, ei au publicat mai multe antologii. Dar Silvina Ocampo a publicat foarte mult și pe cont propriu, făcându-și un nume – romane și și proză scurtă.
„Promisiunea”*) este ultimul roman al Silvinei Ocampo, un roman postum. Dar nu numai atât. Autoarea a lucrat mai mult de zece ani la el, dar nu l-a încheiat – unii spun că în mod intenționat, nedorind să-i confere un final tradițional. Un roman atât de scurt, încât poate fi socotit mai degrabă o povestire. Structura e și ea simplă: o femeie, naratoarea, o analfabetă („Sunt analfabetă. Cum aș putea să public textul acesta! Ce editură l-ar accepta! Cred că ar fi cu neputință, dacă nu cumva se întâmplă un miracol. Cred în miracole.”) cade de pe un vapor în timpul unei călătorii transatlantice și promite Sfintei Rita că va scrie o carte de memorii dacă îi va salva viața. Forma pe care o iau aceste memorii este a unui „Dicționar de personaje” care ni se prezintă în texte scurte. „Mi-am început itinerariul de amintiri cu numele și descrierea minuțioasă, câteodată biografică a oamenilor pe care i-am cunoscut în cursul vieții. Firește că nu-mi veneau în minte într-o ordine cronologică, nici în vreo ordine care să respecte ierarhia sentimentelor mele, îmi veneau în minte într-un mod capricios: cei din urmă erau cei dintâi și cei dintâi cei de pe urmă, de parcă gândirea nu mi s-ar fi putut supune poruncilor inimii. Unii mi-au venit în minte fără nume, alții fără vârstă, fără data prezentării ori fără certitudinea că sunt persoane, și nu fantasme sau invenții ale imaginației mele. Ca Șeherezada regelui Șahriar, i-am spus întrucâtva povești morții, ca să-mi lase viața mie și imaginilor mele, povești ce păreau să nu se isprăvească nicicând.” Așadar o relatare în funcție de capriciile memoriei, care spulberă coerența clasică. Din acest punct de vedere, un roman modern. Din loc în loc, mai des în apropierea finalului, într-o frază, cel mult două, naratoarea se lasă dominată de disperarea naufragiatului.
„N-am viață proprie, am sentimente. Experiențele mele n-au avut importanță nici în cursul vieții și cu atât mai puțin în pragul morții; în schimb, viața celorlalți devine a mea.”
Istorii mărunte, între care, totuși, se desprinde un triunghi format din Leandro, Irene și fiica ei Gabriela care compun o familie tristă.
Neterminat fiind (încheiat, probabil s-ar fi terminat cu moartea naratoarei), romanul lasă o impresie de trunchiat, de terminat fără să fie terminat, ne putem închipui orice final. Dar e o scriere inteligentă, cu observații fine, portrete bizare ale unui mare număr de personaje și a relațiilor dintre ele.
*) Silvina Ocampo – Promisiunea. Editura Univers. Traducere din limba spaniolă de Lavinia Similaru