Scriind, saptamana trecuta, despre spectacolul Nationalului din Sibiu cu Faust de Goethe in regia lui Silviu Purcarete, observam ca el prezinta o serie de “denivelari” provocate, pe de o parte, de distribuirea in rolul titular a lui Ilie Gheorghe, actor de exceptionala calitate, dar recomandat de datele sale temperamentale mai degraba pentru rolul Mefisto, si, pe de alta parte, de relieful capatat de personajul diavolului, interpretat (in travesti?…) de actrita Ofelia Popii. Un spectacol, incheiam atunci, monumental, superb si rece.
Este momentul sa explic aceste epitete. Silviu Purcarete si-a “ambientat” montarea nu pe scena Teatrului “Radu Stanca” (desi temeinic renovata, aceasta nu e, totusi, destul de cuprinzatoare pentru o atat de ampla viziune), ci in interiorul unei uzine dezafectate. Foarte uzitata in Europa, extrem de rar practicata la noi, aceasta solutie nu numai ca permite considerabile desfasurari de forta (sau de forte), dar si adauga spectacolului astfel “dislocat” dimensiuni – ideologice, estetice – noi. In cazul de fata, sugestia de spatiu luat candva in stapanire productiva de om si tot de el batjocorit apoi, caci lasat in paragina si, ocazional, vandalizat functioneaza ca un suport “topografic” ideal pentru povestea savantului care, o data iesit din stramtul sau cabinet de lucru, nu se mai poate satura, sub indrumarea din umbra a lui Mefisto, sa cutreiere lumea omeneasca si, mai apoi, Timpul universal. (Si, cu siguranta, coasta pantagruelica a lui Purcarete a jubilat la ideea mobilarii teatrale a unui asemenea hau neprietenos…) Pentru asta, si-a gasit un aliat desavarsit in persoana scenografului Helmut Sturmer, autorul decorului, care “umple” cu obiecte si imagini nu numai spatiul propriu-zis de joc, ci si uriasele suprafete ale zidurilor halei, pana sus, sub plafon. Siluetele trasate in linii negre par a fi, cumva, corespondentul rasturnat al imageriei michelangiolesti, figurand o Geneza la fel de sumbru-amenintatoare ca si Judecata de Apoi. De-altminteri, gustul plastic impecabil (si foarte antrenat) al regizorului se citeste in toate detaliile montarii, incepand cu secventa prima, cand, dindaratul “cortinei” de cearsafuri (rapel posibil la mult-laudatul Decameron realizat acum mai bine de un deceniu de Purcarete la Ramnicu Valcea), apare o incapere intesata de feluritele deseuri ale stiintei umane, in mijlocul carora batranul Faust si invataceii sai, o masa umanoida cenusie si aproape lipsita de chip(uri), par sa fi incremenit intr-o eterna Clasa moarta; acestei extrem de puternice deschideri ii urmeaza si alte “tablouri” de intensa frumusete plastica (la care contribuie din plin costumele Liei Mantoc si luminile desenate tot de Sturmer), precum seducerea Margaretei – a Margaretelor, de fapt, pentru ca adolescenta goetheeana se multiplica (am mai spus-o) sub chipul a sapte fetite – sau aparitia alegoricelor Patru femei carunte (intrupate de patru barbati tineri), adica Lipsa, Datoria, Grija si Nevoia. Si mai sunt, pe parcursul reprezentatiei, multe momente in care componenta vizuala si cea sonora (asigurata de talentatul compozitor Vasile Sirli) se contopesc in monade senzoriale de rafinament extrem – si de efect garantat. Mai putin, din pacate, in ceea ce trebuia sa fie, banuiesc, un punct culminant al spectacolului, si anume Noaptea Walpurgiei, noaptea dezlantuirii instinctuale a intregii suflari pamantene si nu numai. Anuntat de alunecarea in profunzimea intunecata a spatiului a unei intregi sectiuni din decor, momentul – la care publicul asista ridicandu-se de pe scaune si strabatand (nu tocmai lesne, si nici prea rapid) culoarul astfel deschis prin inima “scenei” – nu poate fi vazut in intregime decat de cei ce au norocul sa ajunga in fata si nu poate fi auzit din cauza imensitatii netratate acustic a halei; cum secventa si dureaza (prea) mult, scoaterea spectatorului din starea de receptare e drastica si “recuperarea” lui ulterioara, problematica. Ceea ce, in schimb, poate constata oricine cu acest prilej este ca montarea trebuie sa fi absorbit multi, foarte multi bani. Banul – ochiul…
Viziunea existentiala a lui Purcarete nu se reveleaza, in acest spectacol, ca fiind una optimista; nici macar una senina ori, cel putin, resemnata. Desigur, o discutie aplicata ar trebui sa elucideze faptul daca, dincolo de cliseele adunate in timp de bunele noastre sentimente, cea a lui Goethe este astfel. Personal, as inclina sa raspund “da”, pentru ca eroul autorului clasicist se stinge avand sub ochi privelistea – socotita de el atat de sublima incat sa merite oprirea Timpului, adica moartea – multimii de oameni muncind pentru a insanatosi pamantul. Faust din spectacolul sibian moare penibil si parca intamplator, disparand fara consecinte dintr-o lume ramasa, fara glorie, fara speranta, dar si fara constiinta propriei nenorociri, in puterea unui Mefisto descumpanit si melancolic. Acest punct apasat pus unei demonstratii infaptuite cu magnificenta, fantezie si subtilitate, dar si cu o anume detasare chirurgicala mi s-a parut, venind din partea unui artist autentic, nelinistitor. Asa incat, la intrebarea – ipotetica, desigur – cine a avut de castigat de pe urma pactului cu diavolul, singurul raspuns lesne de dat este: Teatrul. Teatrul din Sibiu, vreau sa spun…