Aratam in prima parte a acestei corespondente, luna trecuta, ca rezultate recente ale neurobiologiei experimentale au resuscitat vechea controversa dintre adeptii determinismului si adversarii acestuia, cu privire la existenta efectiva a libertatii de vointa. Departe de a fi o simpla disputa academica, raspunsul la intrebarea daca omul e cu adevarat liber in deciziile sale are consecinte semnificative pe multiple planuri.
Daca actiunile fiintelor omenesti se supun in mod inevitabil unei cauzalitati omniprezente, daca fiecare decizie este rezultatul unui lant de determinari prestabilite inca de la inceputul lumii, atunci nimeni nu poate fi facut raspunzator pentru faptele sale, cum nici furtuna pentru trasnete, luna pentru maree, sau scoarta terestra pentru cutremure nu poarta vreo responsabilitate. Daca omul n-ar putea alege intre bine si rau, daca vointa lui ar fi doar un soi de mecanism, constrans de o legitate implacabila sa actioneze ca atare, atunci intregul esafodaj al dreptului penal s-ar reduce la o farsa, caracterul preventiv si recuperator al actului juridic s-ar dovedi a fi o biata himera, iar inculparea si condamnarea ar echivala, in ultima instanta, cu o razbunare fara alt suport decat legea talionului. In favoarea unei asemenea abordari critice pledeaza si studiile proband ca adultii care comit acte de violenta fie ca au avut parte in copilarie de un tratament traumatizant, fie ca prezentau inca de pe atunci deficite neurofiziologice. Aceleasi studii dovedesc insa ca reciproca nu-i adevarata: dintre cei care cresc cu asemenea premize, doar o treime ajung in conflict cu legea la varsta adulta – iar nu toti, cum ar pretinde teza determinista.
Conceptul liberului arbitru are insa implicatii si in fundamentarea dogmelor crestine. O adevarata piatra de incercare a teologilor a fost si ramane contradictia evidenta dintre postularea atotputerniciei si a nemarginitei bunatati a lui Dumnezeu si constatarea existentei ubicuitare a raului in lume. Raspunsul, de temeinicia caruia dreptcredinciosii n-au caderea sa se indoiasca (credo quia absurdum est), este ca omului i-e data libertatea de a alege intre bine si rau – asadar, si raspunderea acestei alegeri. Nu ziditorul Universului este, deci, de vina pentru neimplinirile proiectului divin, ci tot bietul muritor… Nu intru aici in subtilitatile diverselor variante ale caznitei incercari de a-l scoate pe bunul Dumnezeu din acest impas logic, ci ma multumesc doar sa remarc ca, negand liberul arbitru, teza determinista le da serios de furca si exegetilor Bibliei.
Nu mai putin problematica se arata interpretarea doctrinelor politice liberale, din perspectiva postularii unor subiecti lipsiti de posibilitatea reala de a decide. Ce s-ar mai alege de mult-trambitatele libertati si drepturi fundamentale ale omului, garantate prin constitutie in statele democratice, daca omul insusi ar fi, prin natura lui, privat de libertatea de vointa si de alegere? Societatea umana ar semana mai curand cu un teatru de marionete, sau cu un colosal musuroi de furnici, unde fiecare individ n-ar face altceva decat sa execute mecanic secventele indiscutabile ale unui scenariu dinainte hotarat, neinstare sa se ridice la stadiul unei autentice emancipari a cugetului, sa se elibereze de lanturile tiranice ale determinarilor cauzale.
Drept este ca simpla intuitie ne indeamna sa dam mai curand crezare unei alte imagini, impresiei ca am fi beneficiarii unei libertati reale, desigur in limitele legitatilor naturale, precum si ale edificiului social. Este inca, totusi, mult prea devreme pentru a trage concluzii radicale din rezultatele unor experimente stiintifice: neurobiologia este departe de a fi descifrat procesele extrem de complexe legate de elaboarea actului de vointa. Daca in privinta studierii functiei unor regiuni ale scoartei cerebrale si, la cealalta extrema, a mecanismelor de la nivel celular si molecular, s-au obtinut in ultimii ani progrese importante, se stie inca foarte putin despre etajul mediu, al formatiunilor de ordinul sutelor sau miilor de neuroni, a caror activitate se presupune ca ar fi decisiva pentru geneza fenomenelor de constiinta.
Aminteam in prima parte a articolului acele experimente care au ocazionat constatarea ca procesele neuronale insotind declansarea unei anume miscari pot devansa cu una sau doua secunde constientizarea deciziei de a efectua acea miscare. A deduce de aici ca miscarea este declansata independent, si nu prin respectivul act de vointa, fara a sti cu precizie unde si cum ia nastere acest act, pe ce cale se ajunge la constientizarea lui, n-ar fi nicidecum in spiritul cercetarii stiintifice. O analogie cu procesele care au loc in creierele electronice, pe calea interactiunii dintre hardware si software, dintre procesor si memoria operativa, cu transmiterea semnalelor intre diferitele componente, intre unitatea centrala de calcul si periferie (claviatura, mouse, display, imprimanta), poate ajuta – in ciuda enormei diferente de complexitate – la sesizarea dificultatii de interpretare a fenomenelor. Nu-i deloc intamplator faptul ca neurobiologia se serveste si de rezultatele cercetarii din domeniul inteligentei artificiale, ca recurge intens la ajutorul oferit de modelarea pe computer a complexelor neuronale.
Pe de alta parte, ar fi o simplificare inadmisibila sa se reduca tematica legata de procesul decizional la scara amintitului experiment. Exista desigur decizii elementare, spontane (de pilda, alegerea intre mana stanga si cea dreapta, la apucarea unui obiect), care abia daca depasesc nivelul unui reflex conditionat. Exista insa si decizii a caror elaborare se petrece iterativ, prin reveniri si corecturi succesive, pe parcursul unei perioade indelungate, de saptamani sau chiar luni de zile, si care nu au cum sa fie analizate printr-un simplu experiment de laborator. In alte situatii, ca la jocul de sah, alegerea se poate face intre nenumarate variante, luand in calcul un lung sir de mutari in avans. Si iarasi nu-i o intamplare ca aici reintalnim computerul, de data aceasta ca adversar redutabil in campionatele mondiale: sa fie oare un argument in favoarea tezei deterministe? Este adica omul nimic altceva decat un computer ceva mai complex? Sau mai degraba invers, o dovada ca viitorul ar putea sa ne confrunte cu creaturi electronice inzestrate cu vointa, ba chiar in stare sa cugete, cu faimosii androizi ai literaturii si filmelor stiintifico-fantastice…
Munchen, 2005