William Peter Blatty
Diavolul se întoarce! La aproape patruzeci de ani de la
megasuccesul “Exorcistul”, cel mai recent roman al lui William
Peter Blatty explorează un alt iad: totalitarismul. Acțiunea
romanului este plasată inițial într-o sală de interogatoriu din
Albania, unde gardienii torturează un individ acuzat de spionaj.
Prizonierul reușește să evadeze, iar anchetatorii își dau seama că
nu era nimeni altul decât Paul Dimiter, “agentul din iad”, despre
care circula zvonul că l-ar fi omorât pe liderul nord-vietnamez Ho
Și Min. Scena se mută apoi într-un spital din Ierusalim, unde dr.
Moses Mayo salvează viețile oamenilor în timpul zilei și dezbate
texte din Sfânta Scriptură împreună cu un Hristos în vârstă de
cinci ani în timpul nopții. Între timp, doi bolnavi psihici pretind
că sunt amândoi Iisus Hristos. Când unul dintre ei îl ucide pe
celălalt, un ofițer de poliție vine să-l aresteze pe ucigaș și
astfel destinul doctorului și al polițistului se intersectează. Cei
doi încearcă să deslușească o serie de morți ciudate, explorându-și
totodată propriile vieți și relațiile lor cu lumea înconjurătoare.
Dezbaterile despre scrierile sfinte, despre rău, dragoste și moarte
continuă pe măsură ce întreaga poveste se îndreaptă spre un
deznodământ exploziv și cu totul surprinzător. Cititorii sunt
atrași într-un thriller emoțional și psihologic cu temă religioasă,
autorul țesând abil în jurul lui Dimiter o dilemă cutremurătoare:
este ființă umană sau diavol?
Deși “Exorcistu”l a eclipsat toate celelalte scrieri ale lui
Blatty, fanii genului și autorul însuși au așteptat mult timp
apariția acestui roman, a cărui idee a încolțit în mintea
creatorului lui în 1970, pe vremea când se documenta în Israel
pentru “Exorcistul”.
Lansat recent, în martie 2010, “Dimiter” a fascinat deja întreaga
lume, iar aprecierile nu au întârziat să apară:
“Captivantă și inteligentă, cartea este pe de o parte o poveste
polițistă, pe de alta, un thriller religios, în buna tradiție a
Numelui trandafirului” – Allan Folsom;
“Romanul lui Blatty este scris într-un ritm necruțător, care mai că
îți taie respirația, și se termină într-un mod cu totul neașteptat”
– London Daily Thelegraph;
“O poveste despre răzbunare, căutare spirituală, pierderi și
dragoste, scrisă cu măiestrie” – Publishers Weekly.
Născut în 1928, la New York, William Peter Blatty a devenit
cunoscut datorită romanelor sale și scenariilor de film. Cea mai
importantă scriere semnată W.P. Blatty rămâne și astăzi romanul
“Exorcistul”, ecranizat în 1973, al cărui scenariu original a
primit Premiul Academiei Americane de Film. Blatty nu este numai
autorul unora dintre cele mai terifiante thrillere scrise vreodată,
printre care se numără recentele “Elsewhere” (2009) și “Crazy”
(2010), ci și, paradoxal, coscenarist al comediei “A Shot in the
Dark” (“O împușcătură în întuneric”, 1964), avându-l în centru pe
celebrul inspector Clouseau, dar și al altor filme, precum “What
Did You Do in the War, Daddy” (“Cum a fost la război,
tăticule”,1966), “Gunn” (1967) și “Darling Lili” (1970).
[…]
În acea noapte, Vlora a dormit cu demonii.
Apoi, evenimentele au luat o întorsătură de-a dreptul năucitoare.
În dimineața zilei de 3 aprilie, scurtându-și vizita la tatăl
bolnav, la chemarea urgentă și imperativă a lui Vlora, un ofițer
medical al armatei chineze, înalt și sfrijit, s-a întors din
Beijing la Tirana. Era vorba despre maiorul Liu Ng Tsu, expert în
interogarea sub hipnoză cu droguri, consilier la Securitatea
Centrală. În zilele de 3 și 4 aprilie, Vlora l-a pus la curent cu
întreaga poveste și l-a lăsat să studieze dosarul. În data de 5, a
început acțiunea. Prizonierul, ținut treaz vreme de treizeci și
șase de ore și fără apă timp de douăzeci și patru, a fost întins pe
spate pe o targă pe rotile; a fost legat cu curele de piele și dus
într-o încăpere îngustă, cu faianță albă. Foarte curată și luminată
puternic de lămpi chirurgicale montate pe tavan, era așa-numita
Cameră Magică. Aici se puteau juca feste peste feste. Întâi i-a
fost injectat pentotal de sodiu. Apoi au început hipnoza și
vedeniile. “Mâna ta devine din ce în ce mai caldă”, li se spunea,
de obicei, subiecților recalcitranți; asta pentru a-i convinge că
intraseră în starea hipnotică și că încercările ulterioare de
împotrivire erau inutile, când, de fapt, mâna subiectului răspundea
la curentul dintr-un aparat diatermic ascuns. Sau se invocau
proiectoare holografice tainice: “Vezi zidul din fața ta?” “Da.”
“Privește prin el. O să vezi trandafiri care plutesc în aer.”
Acestea erau jocurile. Când se terminau, se injecta metamfetamină,
pentru a se induce o dorință irezistibilă de a rosti vorbe, idei și
amintiri, fără să-i lase subiectului timp să gândească; și uneori
ieșea la iveală, la sfârșitul sfârșitului, o chestie distrusă și
mâloasă numită adevăr.
– Hai, începe! Care e problema?
Obosit, nerăbdător și extenuat, Vlora l-a privit consternat pe Tsu,
care stătea în picioare în fața lui, lângă targă. Când s-a aplecat
să-i injecteze pentotalul, a ezitat inexplicabil: seringa a rămas
în aer, iar el a încremenit, studiind chipul prizonierului.
Vlora era îngrijorat.
– Ce este? Ce s-a întâmplat?
Tsu a dat din cap, dar a rămas locului și a spus:
– Nimic. S-a aplecat și a făcut injecția. Pentru o clipă, am avut
impresia că l-am mai văzut undeva pe bărbatul acesta.
Un specialist în poligraf a intrat în încăpere. Scund și de vârstă
mijlocie, cu ochii aproape închiși, purta un costum jerpelit, cu
trei numere mai mare, astfel că pantalonii aveau turul lăsat și
făceau cute.
– Am ajuns, a mârâit el în semn de salut. Ridicat de la micul
dejun, posac și nemulțumit, a desfăcut cu zgomot o masă și un scaun
de metal și le-a așezat lângă capătul tărgii. După ce și-a montat
poligraful pe masă, l-a legat pe prizonier la aparat, apoi s-a
așezat pe scaun, părând ofensat. Și-a pus căștile pufnind și a dat
din cap în timp ce murmura cu tonul unui pacient suferind: Sunt
gata.
– Dacă ne ajuți măcar puțin, ai voie să bei asta. Tsu ținea un
pahar plin cu apă cu gheață lipit de obrazul prizonierului. Apă
proaspătă de la un izvor, i-a spus prietenos prizonierului. Dacă te
supui următoarei comenzi, ai voie să o bei. Ai înțeles? Nimic prea
solicitant. Doar deschide ochii.
Vlora a dat din cap.
– N-o să meargă, a spus el. N-o să meargă.
Privind lung și atent la chipul prizonierului, în mintea lui s-a
născut o bănuială incredibilă și înfiorătoare vizavi de enigma
identității sale.
Prizonierul a deschis ochii.
Vlora s-a tras rapid înapoi de lângă targă.
Sprijinind capul prizonierului cu o mână, Tsu i-a dus apa la buze
cu cealaltă.
– Doar o sorbitură acum, l-a prevenit el cu blândețe. Apoi i-a
făcut o promisiune șoptită: Mai târziu vei primi mai multă.
Prizonierul a vorbit.
– Mulțumesc, a spus el.
Vlora a tresărit uimit, iar Tsu a întâmpinat cu un zâmbet privirea
lui nedumerită. Așa începea seria de întâmplări care aveau să lase
impresia că prizonierul urma să cedeze, o impresie care, la
sfârșit, când toate cronicile Camerei Magice urmau să fie
încheiate, avea să fie considerată iluzia cea mai incredibilă și
mai letală.
Toți pașii de început erau parte din rutină: luminile au fost
diminuate până la o pâlpâire fantomatică și a început “hipnoza de
șosea” obișnuită: aplicarea unui ritm constant și repetitiv – în
acest caz, un metronom luminos pe care prizonierul îl urmărea
mișcându-se înainte și înapoi. Acesta fusese întotdeauna foarte
eficient pentru înfrânarea dorinței de a scăpa de hipnoză și de a
păstra neștirbit liberul arbitru. Apoi au fost puse în practică
jocurile preferate din acea cameră, iar când a fost convins că, în
sfârșit, vraja își făcuse efectul, Tsu a injectat metamfetamină
într-o doză mai mare decât cea necesară – 6,4 miligrame per
kilogram de masă corporală – pentru nevroticii introvertiți. Apoi,
cu o voce obișnuită, imposibil de descris, și cu un accent nordic
fără greșeală, prizonierul nu doar că a vorbit, ci a și răspuns la
toate întrebările.
Pentru cei care îl prinseseră ar fi fost mai bine să nu fi făcut
asta.
Sub interogatoriu, prizonierul și-a susținut afirmația că era Selca
Decani, negustorul ambulant de brânză și iubitul Mornei Altamori,
explicând că, de fapt, nu murise, ci pur și simplu dispăruse,
fugise în Vest, iar documentele privind moartea sa fuseseră pură
invenție, cu scopul de-a proteja familia lui Decani de hărțuire din
partea statului. Întoarcerea sa în Albania fusese determinată de
teama morții iminente a mamei sale bolnave. Aceasta era Povestea
Numărul Unu.
Mai erau și altele.
Agenții inamici ai unei clase mai periculoase folosiseră droguri și
hipnoză în scopuri de apărare, cu ajutorul infamelor “blocuri de
pentotal”, iar subiectul, sub tortură sau interogat prin această
metodă, repeta o poezie programată hipnotic. Dacă anchetatorii săi
mergeau mai departe, ieșind la atac cu mai multe droguri și cu
repetate ședințe de hipnoză, sub prima poveste putea apărea a doua,
care, la fel ca prima, fusese născocită și implantată. Se zvonea că
un al treilea astfel de “bloc” fusese găsit doar într-un număr
foarte rar de cazuri -, dacă nu chiar deloc. Astfel că totul părea
să capete formă și toate fricile și bănuielile paranoice să fie
confirmate atunci când, după o interogare mai profundă, povestea
prizonierului s-a schimbat drastic. Chiar dacă păstra structura
primeia, acum era diferită în moduri subtile, dar semnificative. De
data aceasta, prizonierul a recunoscut că Selca Decani era,
într-adevăr, mort, iar numele său adevărat era, de fapt, Sabri
Melcani și că fugise în Iugoslavia cu ani în urmă; de acolo se
mutase în Grecia, ca să scape de acuzația de crimă care îi era
adusă ca urmare a atacului său asupra unui dușman de moarte, însă,
auzind că bărbatul pe care crezuse că l-a ucis își revenise și
hălăduia fericit, Melcani se simțise silit – “de conștiință”, a
spus el – să se întoarcă și să încerce din nou. În esență, aceasta
era Povestea Numărul Doi. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici,
situația nu ar fi fost prea tulburătoare; însă au apărut și
Povestea Trei, Povestea Patru și Povestea Cinci, în timp ce
Povestea Șase, spre furia și consternarea totală a tuturor, era
repetarea fidelă a Poveștii Numărul Unu, fapt ce prevestea – dacă
prizonierul avea să reziste la injectări repetate cu droguri
periculoase – un ciclu nesfârșit, care nu ducea la nici un
rezultat. Ceea ce, după cum avea să se vadă, nu ar fi fost chiar
cel mai îngrozitor lucru. Această onoare îi era rezervată
poligrafului.
Aici se uneau toate poveștile prizonierului.
În această situație era dificil de știut încotro să te îndrepți,
astfel că hotărârea firească, implicită, spre marea ușurare a
tuturor celor care-și doreau ceva obișnuit, a fost abandonată
direct și imediat, în timp ce, disperat, Vlora a îmbrățișat o
tactică nouă, pe care nu avea însă puterea să o controleze. De la
început până la sfârșit, scenariul a fost al lui Tsu.
A început foarte calm. De-a dreptul plăcut. Prizonierul a fost dus
într-o încăpere confortabilă, unde, după ce a primit îngrijire
medicală, timp de șapte zile a avut voie să facă baie, i s-au dat
mâncare, băutură și haine curate și a fost lăsat să doarmă într-un
pat pufos, fără să fie deranjat, până când se trezea singur. Între
timp, maiorul Tsu dăduse ordine stricte ca nici o persoană care
intra în contact cu prizonierul să nu vorbească în prezența lui,
nici cu el, nici cu altcineva. În ziua a opta, o zi de luni,
acțiunea s-a reluat. Prizonierul a fost escortat de patru gardieni
înarmați în sala cu masa în formă de T, unde Vlora îl aștepta
singur. Draperiile din catifea neagră de la ferestrele înalte de pe
peretele dinspre est fuseseră trase, permițând luminii soarelui să
se răspândească în coloane fumurii și să prindă în vârtejul razelor
particule de praf. Prizonierul a fost așezat lângă capătul îngust
al mesei de către doi gardieni; apoi toți au părăsit încăperea și
l-au lăsat singur la masa în formă de T, cu capul plecat și cu
mâinile încleștate în față, ca și cum ar fi fost prinse în cătușe
invizibile. Din difuzoarele de pe perete se auzea încet muzică, iar
ferestrele erau deschise, lăsând să pătrundă în încăpere zgomotul
traficului din strada de dedesubt. Din când în când, răzbătea până
sus țipătul unui copil sau un râs prostesc.
– Așa, a început Vlora pe un ton obișnuit. Mediile noi sunt uneori
reconfortante, un tonic excelent; ne pot scoate din rutină, din
șabloanele noastre de gândire. Apropo, stai jos dacă vrei. Fă-te
comod! Serios. În fine, nu contează. Fă ce vrei. Îți place muzica?
Putem să o schimbăm. Să o schimb? E Strauss. Atunci o s-o lăsăm.
Între timp, o să-ți spun ce se întâmplă. Întâi, vrem să-ți mulțumim
pentru poveștile fascinante pe care ni le-ai spus. Și eu sunt un
iubitor și un admirator al operelor imaginației. Am tradus multe
dintre ele în albaneză: Macbeth, Hamlet și Othello ale lui
Shakespeare, și Lady Inger of Ostrat, de Ibsen, Don Quijote. Ți se
pare surprinzător? Da, am lucrat personal la ele, când eram
profesor la facultate. Am primit Steaua Partizană. Eh, nu contează.
Am vorbit cam mult. De ce simțim întotdeauna nevoia să ne
justificăm în fața tuturor străinilor pe care îi întâlnim? Știi
despre ce vorbesc? Probabil că nu. O să mă opresc. Să revenim la
treburile noastre! Ascultă, o să-ți spun la ce concluzie am ajuns.
Bine? Vrem să avem cu tine alt gen de relație. Trebuie să recunoști
că aia veche a fost nesatisfăcătoare. Vlora a făcut un gest către
masă, către locul unde era așezat un coș închis la culoare, plin cu
fructe proaspete. Ia o caisă, a spus el. E sezon.
În cameră și-au făcut apariția trei torționari, niște brute masive,
printre care și Zâmbărețul, care i-a condus înăuntru. Ținea o
servietă de piele albastră strălucitoare într-o mână, iar cu
cealaltă strângea brațul unui băiat de zece ani, cu un picior
diform, îmbrăcat în costumul verde măsliniu al deținuților. Mâinile
băiatului fuseseră legate în față. Când a ajuns cam pe la jumătatea
mesei, fiul lui Vlora l-a împins pe băiat până când acesta a
intrat, sărind și clipind des, într-un con de lumină.
– Așa, acum suntem cu toții aici, a început Vlora. Foarte bine, să
nu mai pierdem timpul. Acest băiat este țigan, deformat de la
naștere. Pe lângă problema cu piciorul, are și un braț paralizat,
stângul, care e amorțit, astfel că nu simte absolut deloc durerea.
E și retard mintal, tâmpit și mut. Și-a ucis părinții în somn, o
acțiune de înțeles, dar care nu era dreptul lui. Ai putea spune că
i-ar fi mai bine mort. Însă nu-l vom omorî. Nu noi trebuie să-l
judecăm. Chiar n-o să-i facem nimic. Soarta lui e în mâinile
tale.
La semnalul lui Vlora, Zâmbărețul a ridicat servieta pe masă, i-a
desfăcut clapetele și a scos din ea o pungă de plastic
transparentă, pe fundul căreia se afla un șiret de piele. Ochii
băiatului s-au dilatat de spaimă și de uluire când punga i-a fost
pusă pe cap. Vlora s-a uitat la ceas, ca și când ar fi verificat
cât timp mai avea până la următoarea întâlnire.
– Moartea prin sufocare este de-a dreptul oribilă, a spus el. Și
mai rău decât atât este să mori astfel de mai multe ori; din nou și
din nou, la nesfârșit. Până când îți dezvălui numele adevărat și
misiunea, precum și toate elementele necesare pentru a demonstra că
spui adevărul, avem de gând să-l aducem pe băiatul ăsta în pragul
morții prin sufocare. Soarta lui e în mâinile tale. Însă nu te
simți presat. Îți lăsăm la dispoziție tot timpul de care ai nevoie.
După cum am mai spus, ai suferit destul.
Un torționar a strâns șiretul și l-a înnodat. Altul l-a înconjurat
pe băiat cu brațele și l-a ținut nemișcat, în raza conului de
lumină, în vreme ce își răsucea capul cu ochii umflați de spaimă și
cu gura deschisă într-un țipăt surd, timp în care prin difuzor se
auzea ritmul Dunării albastre.
– E, într-adevăr, regretabil, a spus Vlora cu tristețe în glas. Da,
chiar este. Însă un pericol pentru mii de oameni cântărește mai
greu decât durerea unuia. S-a ridicat, s-a îndreptat către o ușă și
a deschis-o. Veniți! a ordonat el în umbra unei anticamere slab
luminate, chemându-i pe Tsu și pe bătrânul doctor cu valiza
neagră.
Doctorul s-a mișcat rapid către colțul cel mai apropiat, în timp ce
Tsu s-a așezat la masă pe locul lui Vlora.
– Maiorul Tsu mă va înlocui din acest moment, a anunțat Vlora. Îl
privea pe prizonier lung, cu o răbdare părintească. Te-ai obișnuit
prea mult cu mine. Da. E mult prea confortabil. Asta e clar.
Maiorul Tsu o să-ți resusciteze interesul. Între timp, să nu crezi
că băiatul ăsta e actor. Nu e. Dacă te îndoiești cumva de asta, o
să ți-o dovedesc numaidecât.
Ridicând bărbia, Vlora a făcut semn către băiat, iar Zâmbărețul a
scos imediat un cuțit din buzunar, l-a desfăcut și a tăiat degetul
mic al băiatului – care a început să urle de durere -, aruncându-l
în silă pe masă în fața prizonierului. A aterizat lângă coșul cu
fructe.
Anchetatorul și-a privit fiul cu furie.
– Să te ia naiba! a strigat el mânios. Să te ia naiba!
Cu toate că dăduse ordin ca degetul tăiat să fie de la mâna
amorțită a băiatului, fiul lui Vlora îi retezase degetul de la mâna
sănătoasă. Vlora s-a întors și a ieșit furios din încăpere,
asaltat, așa cum i se întâmpla din când în când, de îndoiala acută
că salvarea a mii de oameni putea fi obținută prin chinul unuia
singur.
Obiceiul lui Vlora era să lovească și să sugrume astfel de
gânduri.
Însă nu și în acel moment.
Ceea ce s-a întâmplat după aceea poate fi întors pe toate părțile,
însă rămâne imposibil de înțeles în întregime; faptele de
necontestat erau prea puține. Când a ieșit, Vlora a fost salutat în
grabă de doi gardieni înarmați așezați la ușă. De acolo a mers
direct în biroul lui, trecând în drumul său pe coridor pe lângă
mulți alți gardieni. Însă, după treizeci și șapte de minute, Vlora
s-a hotărât brusc să oprească experimentul lui Tsu și, ieșind în
grabă din birou, ca și cum ar fi fost pus pe harță, s-a întors
rapid în camera de interogatoriu. Cei doi gardieni înarmați nu erau
la locul lor. Vlora i-a găsit înăuntru, fără uniforme și fără arme.
Erau inconștienți, suferiseră o comoție cerebrală și fuseseră
drogați cu substanțe hipnotice luate din trusa medicală a
doctorului care, cu toate că nu fusese atins, se pare că suferise
un atac de cord fatal. Faptul că băiatul era viu însemna că numărul
celor uciși era patru, nu cinci, cum s-a crezut inițial, printre ei
numărându-se un torționar care murise de la o lovitură puternică
dată cu dosul unei palme, care îi zdrobise instantaneu traheea, și
altul a cărui coloană vertebrală fusese ruptă dintr-o singură
lovitură în ceafă; craniul lui Tsu fusese despicat ca urmare a
forței cu care trupul său se izbise de perete. Celălalt torționar,
Zâmbărețul, fiul lui Vlora, întâmpinase moartea fără vreo schimbare
remarcabilă de expresie, cu excepția ochilor, în care înghețase
pentru totdeauna strălucirea ciudată și ștearsă a ceva ce nimeni nu
putea identifica exact, dar care semăna foarte bine cu
surprinderea.
Gâtul îi era rupt.
Cei doi gardieni care supraviețuiseră nu prea aveau ce să le spună
anchetatorilor. Când au auzit o “zgârietură” la ușă, a spus unul
dintre ei, a intrat singur în încăpere și l-a zărit pe prizonier
“doar o clipă”, apoi i-a simțit mâinile în jurul gâtului și și-a
pierdut cunoștința imediat de la “ceva, o presiune pe care a pus-o
asupra nervilor mei”. Celălalt gardian, care a intrat în cameră
după câteva clipe, a relatat exact același lucru; la fel și cei
patru gardieni de la celelalte etaje. Nu știau de ce prizonierul le
cruțase viața; nici ei, nici nimeni altcineva. Au fost demarate
căutări, interogări, rapoarte ale echipei de criminalistică, dar
n-au dus la nici un rezultat și, în vreme ce noaptea, șoaptele și
teroarea paranoică umpleau labirintul clădirii Securității
Statului, nici o inimă de acolo nu mai bătea regulat.
Prizonierul evadase.
Fragment din volumul în pregătire la Editura Litera. Traducere de Ruxandra Eugenia Tarca.