Cărturari și spioni
Încă de la începutul perioadei, Biserica Catolică a devenit o forță în domeniul spionajului. Dispunând de un numeros și puternic aparat birocratic, de importante resurse, ea a avut posibilitatea să controleze și anumite operațiuni informative, creând o adevărată rețea de spioni.Dominația bisericii în domeniul spionajului a fost concurată în perioada Renașterii, când consolidarea statelor centralizate a făcut ca acestea să preia inițiativa și chiar să-și instituie dominația, monopolul în acest domeniu, în vederea protejării propriilor interese de natură politică și militară, dar și economice și comerciale.
Anglia
Începuturile spionajului/contraspionajului englez și, în bună măsură, ale celui european datează încă din Evului Mediu, când, în timpul domniei lui Henric VII (1485-1509), ambasadorii sau trimișii cu misiuni speciale ai Londrei aveau și atribuții legate de strângerea de informații. De asemenea, în această perioadă, se poate vorbi de spioni profesioniști, ca și de structuri, organisme informative, avându-i la conducere pe cardinalul Thomas Wolsey și pe Thomas Cromwell.
Agenți-scriitori și diplomați
Specific pentru spionajul englez al acestei perioade a fost faptul că reprezentanți de marcă ai mediilor culturale au desfășurat activități informative.
Astfel, unul dintre cei mai cunoscuți spioni ai Renașterii a fost Pierre Alamire(1470–1536), compozitor, inginer, diplomat și spion în slujba lui Henric VIII. Probabil se cunoaște mai puțin faptul că poetul și dramaturgul Christopher Marlowe (1564-1593) a fost agent în slujba reginei Elisabeta, ceea ce se numește un “gentleman spy” (“spion gentlemen”). Ambasadorul Angliei la Paris, sir Edward Stafford, a fost considerat unul dintre primii diplomați-agenți dubli. Performanța lui Prior Matthew (1664-1721), preot și diplomat, a fost organizarea unei rețele de spioni în Franța. Având în vedere puterea navală a Albionului, din această “galerie” de agenți nu putea lipsi un marinar, John Deane (1679-1762), spion în Rusia.
Franța
Ca și Anglia, Franța, aflată de asemenea în cursul procesului de întărire a autorității centrale și, pe plan extern, de contracarare a influenței și eventualelor tendințe de hegemonie, chiar belicoase, ale altor Mari Puteri (mai ales ale Angliei), a făcut eforturi pentru inițierea și organizarea acțiunilor informative, de spionaj.
Spionii cardinalilor
Caracteristică pentru Franța a fost implicarea conducătorilor bisericii, dar și ai treburilor statului în asemenea activități. Cel mai important spion al lui Richelieu a fost Pater Joseph,agent de influențare pentru Franța. Unii dintre agenții lui Richelieu au inspirat personaje ale romanelor lui Dumas-tatăl, cum este contesa de Carlyle, agentă în Franța, prototipul lui Milady de Winter. Dar și urmașul lui Richeleu, cardinalul Jules Mazarin, și-a avut spionii săi, cum a fost Melani, agent de influențare la Curtea lui Ferdinand al Bavariei.
Giordano Bruno – agent secret
Au existat împrejurări, unele dintre ele puțin cunoscute, în care diplomați francezi au conlucrat cu personalități ale vieții religioase și culturale. Este cazul ambasadorului Franței la Londra, care, la un moment dat, primește vizita preotului italian Giordano Bruno, cel care va sfârși pe rug datorită convingerilor sale eretice. Acesta a sosit, în 1583, la Londra, cu o misiune secretă, așa cum reiese și din faptul că se deplasa sub un “nume de cod” (Henry Fagot) și că era… mascat.
Spania
O altă Mare Putere a vremii, Spania, a trebuit să se implice în “războiul secret” al spionilor. Bernardino de Mendoza (1540–1604), și el personalitate complexă a epocii, ofițer, istoric militar, diplomat, a acționat în Anglia, iar Willem von Ripperda (1680-1738) – în Olanda. Iarăși se cunoaște probabil mai puțin faptul că marele pictor Peter Paul Rubens (1577–1640) a acționat și ca “mesager secret”.
Imperiul Habsburgic
Activitățile informative ale Vienei au fost legate de cele două asedii ale capitalei Austriei de către turci. A intrat în legendă Georg Franz Kolschitzky (1640-1694), vorbitor și de limba română, care a adus importante informații în timpul asediului Vienei din 1683 din tabăra turcească, unde se strecura travestit. Ca răsplată, i s-a oferit să deschidă prima cafenea din Viena.
Țările Române
Datorită poziției lor geostrategice, Țările Române au fost implicate în acțiuni de spionaj sau au făcut obiectul acestora. Culegerea de informații dincolo de granițele țării a fost practicată de Basarab I, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, cu toată prudența, pentru a nu stârni reacția Imperiului Otoman sau a altor Mari Puteri vecine.
Voievozi români – “salvatori ai Vienei”
Pe înălțimea Kahlenberg din apropierea Vienei a fost fixată o inscripție cu textul: “În amintirea soldaților români care, în anul 1683, în timpul asediului Vienei, au contribuit la salvarea orașului”. Nutrind speranța de a scăpa de suzeranitatea Porții, dar neputând interveni direct în lupte, domnul Țării Românești, Șerban Cantacuzino (1678-1688), și cel al Moldovei, Gheorghe Duca, au ales calea unor inițiative informative, de spionaj și chiar a sabotajului (înlocuirea ghiulelelor din tunuri cu…paie), acționând, ca să folosim o terminologie modernă, ca “agenți dubli”. Astfel Șerban Canzacuzino a mijlocit circulația curierilor imperiali, dar și a informațiilor, înștiințându-i pe austrieci, într-un moment deosebit de critic, că turcii nu mai au resurse să continue asediul.
Cancelaria secretă de la București
Stolnicul Constantin Cantacuzino (1655-1716) a fost unul dintre cărturarii vremii care s-au implicat în acțiuni informative, devenind conducătorul a ceea ce poate fi considerat primul serviciu de acest fel din Țările Române. Printre activitățile desfășurate la “Cancelaria secretă”, pe care a organizat-o la Curtea Veche, se numărau primirea agenților care aduceau informații din diferite țări, redactarea, traducerea, dar și “deschiderea” corespondenței secrete. De altfel, stolnicul a conceput și un “cifru”. Palatul de la Mogoșoaia găzduia adesea întâlniri secrete cu trimiși străini, uneori travestiți, care apoi erau îndrumați să plece pe drumuri tainice. O abilitate deosebită a stolnicului era aceea de a obține informații de la interlocutori străini fără ca aceștia să-și dea seama, mai ales în cursul unor ospețe stropite cu vinuri bune.
În misiune secretă în China
Un alt intelectual de marcă, care a participat la activități informative, fiind probabil primul român care a acționat în țări diferite, a fost Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708). Grigore I Ghica (1660-1664) l-a numit agent diplomatic (“capuchehaie”) la Poarta Otomană. Milescu acționat ca “agent de influențare” pentru fostul domn Gheorghe Ștefan. S-a familiarizat cu metodele “spionajului diplomatic” la diferite curți europene. Acestea au fost probabil motivele pentru care Milescu, la recomandarea lui Dosithei, patriarhul Ierusalimului, a fost primit în rândul curtenilor țarului Rusiei, Aleksei Mihailovici, care îl va trimite într-o misiune secretă în China, unde trebuia să culeagă informații și să stabilească relații politice confidențiale sau, cum se specifica în mandatul (“ucazul împărătesc”) primit, “să facă cercetări, folosind orice mijloace, pe lângă toți cei ce au vreo cunoștință despre cele arătate și să afle adevărul adevărat”.
Un spion pe tronul Moldovei
Una dintre cele mai enigmatice personalități ale spionajului european ajuns, la un moment dat, pe tronul de la Iași a fost Gaspar Graziani (1575/1580-1620) care, în perioada februarie 1619 – septembrie 1620, a fost domn al Moldovei. Fusese un fidel slujitor al Porții Otomane, care îi acordă titlul de dragoman și îl trimite în misiuni în Imperiul Habsburgic. Aceste merite, care erau mai ales de natură informativă, îl determină pe sultan să îl numească pe tronul Moldovei, după ce trecuse de la catolicism la ortodoxie. Și totuși, Graziani trădează Poarta, intrând în negocieri cu regele Poloniei, Sigismund III Vasa, ceea ce face Poarta să dispună înlocuirea sa pe tronul Moldovei.
Agenți în Țările Române
Faptul că Țările Române prezentau interes pentru puterile europene este dovedit de prezența aici a unor agenți. Între alții, este vorba de Matteo Murano (?-1503), medic, dar, de fapt, agent pentru Veneția, sosit, în august 1502, la curtea lui Ștefan cel Mare pentru a-l trata pe domnul moldovean.
Mai ales de la sfârșitul secolului al XVII-lea, planurile de expansiune ale Imperiului Habsburgic în ceea ce privește Țările Române au dus la prezența aici a unor agenți ai Venei, cum au fost abatele Giovanni Baptista Del Monte, aflat în Țara Românească, la Curtea lui Șerban Cantacuzino (1678-1688), cu misiunea de a-l influența pe voievodul român pentru încheierea unei înțelegeri antiotomane cu Austria, sau Bartolomeo Ferrati, medic la curtea domnului Constantin Brâncoveanu, dar, de fapt, șef al unor rețele de informatori la București și la Iași, în folosul Curții de la Viena,
Activitatea informativă, de spionaj, desfășurată de Imperiul Habsburgic în Țările Române se intensifică și capătă un caracter tot mai organizat odată cu înființarea, în 1782, a agențiilor diplomatice. Consulii austrieci, dar și ai altor Mari puteri, transmiteau date prețioase, referitoare în special la intențiile Imperiului Otoman, obținute prin intermediul unor rețele de informatori în Țările Române. Spre exemplu, în martie 1794, agentul “comercial” Markelius îi scrie cancelarului Austriei, Kaunitz, referindu-se la “fondurile pentru plata agenților noștri”.
Dar în Țările Române acționau și agenți ai Prusiei sau Angliei, astfel încât acestea deveniseră un loc important pe harta “războiului secret”, așa cum vor rămâne și în secolele următoare.