Consuli – agenți în Țările Române
Unele din fenomenele “frontului secret” contemporan își au începuturile în urmă cu sute de ani, cum ar fi împletirea dintre diplomație și spionaj. Într-adevăr, chiar de la începuturile existenței misiunilor diplomatice străine, sub forma consulatelor, din Țara Românească și Moldova, la sfârșitul secolului XVIII, titularii acestora s-au implicat în transmiterea de informații confidențiale referitoare la viața politică din Țările Române, la aspecte din cele mai interesante ale acesteia, obținute nu întotdeauna prin mijloace licite cum ar fi “diplomația secretă”. Marile puteri ale vremii aveau interese reale pentru asemenea informații, dat fiind că Țările Române deveniseră un teren “interesant”, chiar un loc de concurență și confruntare al acestora.Între consulatele marilor puteri, cele ale Imperiului Habsburgic în Țara Românească și Moldova au fost deosebit de active, dată fiind preocuparea Vienei de a-și extinde influența aici, și în perspectiva unei anexări a acestor state. Agenților austrieci li se cere să dobândească informații de la… cele mai înalte nivele, solicitându-li-se să câștige “pe nesimțite prietenia” chiar a domnului și de “a intra în grațiile celor doi principi” ai Țărilor Române, dând dovadă de “prudență și abilitate”. De faptul că dispuneau de “colaboratori” interni ne convingem de faptul că într-un document sunt menționate “fondurile pentru plata agenților noștri”.
“Dosarul informativ” al unui viitor domn
Fără a încerca “actualizări forțate”, trebuie să recunoaștem că practica informării diplomaților străini din “surse” interne pe baza cărora se întocmeau documente confidențiale, conținând propuneri de strategii politice, dar și detalii uneori surprinzătoare (vezi “cazul WikiLeaks”) își are precedente chiar în România. Un exemplu referitor la asemenea practici este acela care îl privește pe Mihail Sturdza căruia, în perspectiva numirii unui nou domn, i se alcătuiesc, la 1836, alături de alți candidați, adevărate “fișe informative” de către consulul austriac la Iași, Lippa. Datele sunt deosebit de detaliate și…sensibile: “Întrunește un spirit fin și vioi, o mare mlădiere de caracter, multă învățătură și o mare pricepere în afaceri politice, nu disprețuiește nici o intrigă, numai să-l ducă la țel; s-a aruncat cu totul în brațele Rusiei… Are o avere foarte mare… pare a fi cel ce întrunește mai mulți sorți”. Asemenea date puteau proveni decât de “colaboratori” (agenții) din țară, chiar din anturajul său care dădeau “raportul” diplomaților străini. În tot cazul prognosticul agentului austriac se adeverește, căci Mihail Strurdza devine domn.
Acțiuni înainte de Unire
Adversar al Unirii, caimacamul Moldovei, Nicolae Vogoride, a falsificat alegerile pentru Adunarea ad-hoc. Într-o corespondență cu ambasada Turciei la Londra, el și-a prezentat pe larg activitatea desfășurată împotriva Unirii celor două Țări Române. Serviciul de informații al unioniștilor, din care făceau parte, printre alții, Alexandru Ioan Cuza, Cezar Liebrecht si Grigore Alevra, a interceptat scrisorile compromițătoare ale lui Vogoride și le-a publicat în presa franceza, ceea ce a provocat nu numai un scandal internațional (Franța a amenințat Imperiul otoman cu ruperea relațiilor diplomatice), ci si anularea alegerilor falsificate.
… și de Războiul de Independență
În perspectiva unui conflict cu Imperiul otoman în vederea dobândirii independenței, misiunile diplomatice ale Principatelor unite transmiteau și ele informații obținute de la Viena. Spre exemplu, în septembrie 1876, reprezentantul diplomatic de la Roma, G. Cantacuzino, furniza informații privitoare la poziția marilor puteri, obținute de la ambasada Austro-Ungariei, pe baza unor “note secrete scrise de la Viena de către o persoană sus pusă”, deci de un informator, o “sursă”, cum îl numește documentul.
Dar și marile puteri desfășurau asemenea acțiuni prin intermediul unor agenți, cum era austriacul Friederich Lachmnn, trimis la București sub acoperirea de corespondent de presă în timpul Războiului de Independență, de fapt, cu misiunea de spiona.
ROMÂNIA
Printre măsurile de organizare a statului care au fost luate după Unire s-au numărat și cele referitoare la structurile informative/contrainformative, în cadrul Ministerului de Război, precum și al Siguranței Statului, prin intermediul cărora au fost introduse o serie de procedee și metode ale spionajului modern. Prima lege românească privind combaterea spionajului este aceea din 1913 care prevedea pedepse pentru acțiunile informative pe teritoriul țării.
Răscoala din 1907 și agentura străină
Documente evidențiate mai nou au dovedit că, în afara cauzelor de natură social-economică, la declanșarea răscoalei din 1907, un anumit rol l-a jucat și agentura de spionaj și diversiune a Austro-Ungariei care avea interesul să destabilizeze situația din România în vederea extinderii sferei sale de influență. Asemenea documente se referă, de exemplu, la infiltrarea unor agenți provocatori sau la acțiuni de influențare desfășurate prin intermediul unor jurnaliști corupți. Este motivul pentru care regele Carol I a intervenit pe lângă împăratul Franz Joseph în vederea încetării unor asemenea acțiuni.
Ambasadori-spioni
Cât de importantă era România pe “frontul secret” în perioada imediat premergătoare celui de al Doilea Război Mondial ne-o dovedește faptul că înșiși șefii unor misiuni diplomatice ale marilor puteri s-au implicat în acțiuni informative.
Este cazul contelui Ottokar Czernin (1872-1932), ambasadorul Austro-Ungariei, precum și al ambasadorului Germaniei, von dem Busche, care desfășurau o intensă activitate de spionaj concretizată în coordonarea unor rețele de agenți operativi și de influențare, având drept scop determinarea României de a intra în război de partea Puterilor centrale. Demascarea acestor activități de către serviciile românești de informații dovedesc faptul că ele se modernizaseră și deveniseră adversari redutabili pentru agențiile străine. În ceea ce îl privește pe Czernin, filajul continuu la care a fost supus a dus, în octombrie 1914, la sustragerea unei serviete care conținea documente, dovezi irefutabile ale activității spionajului austro-ungar în România, care ulterior i-a fost returnată cu “scuzele” de rigoare. Într-un mod similar s-a reușit sustragerea unei serviete aparținând Legației Germaniei care conținea liste cu politicienii și ziariștii români a căror racolare era prevăzută.
În tot cazul, șeful spionajului austro-ungar, Maximilian Ronge, a recunoscut ulterior că acesta a primit lovituri serioase din partea serviciului român de contrainformații, care s-a dovedit un adversar redutabil pentru mai experimentatul său adversar.
Titu Maiorescu sub urmărire
Dat fiind că, alături de Petre P. Carp, Constantin Stere și Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu a fost un adept al apropierii României de Puterile Centrale (Tripla Alianță), în special de Germania, în perioada neutralității Titu Maiorescu este supus unei veritabile monitorizări a Poliției de Siguranță din cadrul Prefecturii Capitalei. Ca urmare, între altele, este raportată, de exemplu, în martie 1915, o întâlnire a lui Maiorescu cu ambasadorul Germaniei, contele Von dem Bușche.
Inventator sau spion ?
În istoria aeronauticii, inginerul și locotenentul Rodrig Goliescu (1882-1942) a rămas ca inventatorul “avioplanului”, primul aparat de zbor cu fuselaj tubular, al cărui model a fost construit în 1909.
În istoria spionajului Goliescu a rămas prin faptul că, presat de nevoi financiare (legate probabil de cheltuielile pentru realizarea invenției sale) a transmis rușilor, printr-un intermediar, planuri de mobilizare ale armatei române. În tot cazul, Goliescu va ispăși 12 ani la închisoarea Văcărești. Despre împrejurările enigmatice ale morții sale ne relatează omul politic Constantin Argetoianu: se pare că a murit, împreună cu amanta sa, otrăviți de soție care și ea s-a sinucis.
Spioni în România
Au existat însă și persoane, unele cu cetățenie românească, care au spionat pentru Puterile centrale, devenind astfel trădători. Una din cele mai abjecte figuri a fost Bernhardt Rosenthal, alias Bizon Rozescu care, după ce este condamnat pentru escrocherie, s-a aflat, începând din 1912, în slujba spionajului austro-ungar, întreținând, se pare, relații și cu cel rusesc. Ulterior, este racolat de spionajul german, activând și ca delator: ca urmare a denunțurilor sale, o serie de cetățeni români au ajuns în lagărele de război germane. Temându-se că va fi tras la răspundere, fuge cu trupele de ocupație, iar, în 1919, se află la Viena, unde lucrează pentru maghiari. Revine în România în 1926, în speranța că peste trădarea sa se așternuse uitarea. Totuși, în 1927, este condamnat la 8 ani muncă silnică pentru crimă de înaltă trădare.
Un caz asemănător este acela al lui N. Eidinger, originar din Rădăuți, care, după o carieră de escroc, în primii ani ai secolului, devine colaborator al comandantului jandarmeriei din Bucovina. În anii neutralității României, este trimis la București sub acoperirea de comerciant care se ocupa cu aprovizionarea armatei austro-ungare și a celei germane. De fapt, întocmește rapoarte informative, care ajungeau pe masa ambasadorului Czernin sau chiar la ministrul de Externe de la Viena. Spre deosebire de Rozescu, Eidinger, refugiat la Viena, scapă de pedeapsă.
Potrivit rapoartelor Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale, se pare că însuși castelul Peleș devenise loc de întâlnire a unor agenți care aveau legături cu ofițeri din Austro-Ungaria și au executat misiuni de recunoaștere în munți.
Dr. ALEXANDRU POPESCU, istoric, etnograf și diplomat, a studiat la Universitatea din București și, ca bursier al Fundației Alexander von Humboldt, la cea din Bonn, unde a obținut titlul de doctor. În perioada 1966-1990, a activat ca cercetător științific la Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei Române. Din 1990, a făcut parte din corpul diplomatic, îndeplinind funcția de atașat cultural al Ambasadelor României în Germania, Austria și Finlanda, precum și pe aceea de director adjunct al Direcției Culturale din M.A.E. Este autorul a 24 de volume apărute în țară și peste hotare, a 35 de studii științifice și a sute de articole. A susținut cursuri și conferințe la universități din România, Germania, Austria.