Încă de tânără, Rica mirosea a fată bătrână. Poate din cauza parfumului dulce pe care îl folosea, amestecat cu mirosul de seboree al părului și cu cel al șoricarului cam nespălat. Ajunsese în America prin anii 70 și rămăsese fată mare până la 67 de ani, când trecuse în lumea celor drepți neatentă, așa cum fusese toată viața.
Rica, pianistă fără palmares, trăise singură într-o periferie din Boston și era cunoscută de vecini prin ritualurile unei vieți solitare și austere. Avea ore fixe la care bea ceaiuri de plante cu pâine prăjită împuțind toată casa – pentru că de fiecare dată reușea s-o ardă, sau la care își plimba câinele mereu bolnav – dar care avea să-i supravețuiască și pe care iarna îl îmbrăca în veste de lână. Exersa la pian patru ore pe zi cu fereastra deschisă iar radioul mergea continuu zi și noapte, fixat pe postul New York Times, dar nu era sigur că îl și auzea. Avea doar două perechi de teniși, pe care îi purta cu rândul – pentru că avea monturi și era zgârcită. E adevărat că uneori încălța din neatenție stângul de la o pereche și dreptul de la cealaltă, dar, cum erau destul de asemănătoare, nu se observa. Strângea tot felul de cupoane de reduceri pentru supermarket și colectase tone de capace, cutii, borcane, pungi, tot felul de ambalaje pe care le salva după ce le consuma conținutul – dar pe care nu avea să le refolosească vreodată. Casa era plină cu mii de tăieturi din ziare și reviste cu sfaturi de sănătate și diete pentru amânarea bătrâneții – pe care nu avea oricum s-o mai apuce.
Rica trăia în lumea ei, mulțumită de ea însăși, deși nu se putea lăuda cu mare lucru. Egoistă sau alienată într-atât, încât își percepea singurătatea ca pe o oază de liniște. Timpul își pierduse de mult semnificația. Trăgea de el cum voia, cât voia, lipsită de orice grijă și responsabilitate. În apartamentul pe care și-l cumpărase pe vremea când dădea ore de pian copiilor din familii bogate, abundau oglinzile. Rica adora să se uite în oglindă și se plăcea de fiecare dată. Nici nu observase că îmbătrânise. Era de altfel renumită pentru lipsa ei de observație, trăia neatentă la oameni și obiecte, concentrată doar pe ea însăși. În școală, pentru că era mereu cu capul în nori și nu părea să aibă vreun contact cu realitatea, era poreclită Zburătoarea. Și de aici i s-a și tras.
Nu era sociabilă deși îi plăcea să fie băgată în seamă. Cu timpul renunțase să comunice prea mult cu oamenii. Se simțea bine cu ea însăși, se uita în oglindă, vorbea singură în gând și uneori chiar cu voce tare. Emigrase din întâmplare. Venise la Boston la un festival internațional de pian și acceptase mai mult într-o doară o bursă de doi ani dată de academia de muzică. Cum academia s-a oferit apoi să-i sponsorizeze șederea în America, Rica a acceptat din nou, mai mult din comoditate. De fapt nu era atrasă nici să rămână în Polonia, nici să se mute în America. Indiferența era o și ea consecință a faptului că trăia cu capul în nori, dar unora ca ea uneori le face Dumnezeu cuib. Emigrarea îi picase mănușă. Scăpase de familia care o plictisea, de discuțiile interminabile cu amici, colegi sau vecini pentru care nu avea niciun interes, de lamentațiile lor legate de politică și de existența de fiecare zi plină de privațiuni, subiecte preferate la vremea aceea în țările Europei de est. La Boston cel puțin era singură, nu o știa nimeni și nu era nevoită să socializeze. Americanii nu dădeau buzna să te converseze toată ziua despre nimic, aici “time is money” și fiecare își vede de treaba lui. Pentru asta măcar și meritase să emigreze.
Pe la 35 de ani Rica a văzut pe viu primul bărbat gol și i s-a părut îngrozitor de urât cum stătea zgribulit în ușa băii ei cu instrumentul atârnându-i între picioarele strâmbe și păroase, așa că s-a răzgândit, și-a strâns energic halatul pe ea și i-a spus să se îmbrace și să plece, sub pretextul unei migrene apărute din senin. De atunci migrenele au continuat, iar bărbații au dispărut defintiv.
Dar nici egoismul și zgârcenia, nici narcisismul nu-i băteau neatenția. “Cel puțin la tine n-o să observe nimeni când o să dai în demență senilă. Că, până la urmă, asta ne pândește pe toți”, i-a spus o vecină, emigrantă ca și Rica din Polonia, și ea sărită de 65 de ani. Rica a privit-o pe deasupra ceștii de cafea fără s-o audă. “Cine ne pândește?” a întrebat după un timp privind melancolică pe fereastră spre vârful copacilor îndoiți de vânt.
Rica nu găsea niciodată nimic din ce căuta. Se uita la un obiect dar nu-l percepea. Vecina o învățase să întoarcă un pahar ori de câte ori nu găsea câte ceva, superstiție venită tot din Europa de Est. Mesele erau pline de pahare cu gura în jos, doar că Rica uita până la urmă de ce le întorsese. Se lovea de lucruri prin casă, așa că era plină de vânătăi, cărora nu le dădea însă importanță. Îi plăcea când ploua, stătea în casă, asculta radio și dormita, deși nu dădea atenție la vreme. Se întâmpla să iasă îmbrăcată subțire când afară era răcoare și să nu simtă frigul, sau gros când afară era cald și să nu bage de seamă că transpira. Când pleca undeva, se întorcea de câteva ori, pentru că mereu uita câte ceva. Își pierduse de nenumărate ori cheile, portmoneul, fulare, mănuși, căciuli, ochelari, umbrele, acte, până și paltonul. Sau câte un pantof, Dumnezeu știe cum. Odată își uitase și șoricarul în parc. Alteori depășea visătoare ușa blocului în care locuia mirându-se ce departe era casa de supermaketul la care se ducea zilnic de peste 30 de ani. Dar era fericită așa cum era. Sau i se părea că e.
Cu vârsta oaza de liniște a început să se zgâlție. Dureri de spate, cataractă, apoi șoricarul – a treia generație – mereu bolnav, o nepoată din Polonia – singura cu care mai ținea legătura – divorțase și se gândea să vină să stea la ea un timp. Plus altele pe care Rica le considera tot necazuri: după căderea comunismului familia ei își recuperase averea confiscată și, cum ea plecase în America, făceau presiuni să renunțe la partea ei. Rica se uita în oglindă bosumflată. De întors în Polonia nici nu se gândea, dar nici să dea cu piciorul la bani nu-i venea. Iar de nepoată nu avea chef, să vină pe capul ei și să-i tulbure singurătatea. Supărările aveau darul de a o trage în realitate ori ea nu voia să aibă de-a face cu așa ceva și nici nu știa cum să reacționeze.
Vecina poloneză o sfătuise ca, ori de câte ori avea o supărare, să se ducă la biserică și să se roage. Doar că Dumnezeu nu prea avea nici el loc în universul ocupat în exclusivitate de Rica.
– Dar cum să mă duc eu la biserică? Tu ești catolică, dar eu sunt pe jumătate evereică, i-a răspuns Rica mândră.
– Și ce-are a face asta cu Dumnezeu? Te rogi. Nu ne rugăm toți la același Dumnezeu?
– Și de ce să nu mă duc atunci la sinagogă?
– Treaba ta, du-te, dar s-ar putea să nu meargă. Eu nu știu cum e la sinagogă, dar pot să-ți spun că la biserică funcționează. Uite la mine, m-a ajutat întodeauna, i-a răspuns vecina, și ea din clubul celibatarelor cu toane. Nu trebuie să intri înăuntru, dacă nu vrei. E o biserică chiar la trei străzi de aici.
– Da? N-am văzut-o niciodată.
– Cum n-ai văzut-o? În fața părculețului.
– Care părculeț?
– Ăla cu porumbei. Ei, să nu-mi spui că nu știi, e la zece minute de aici….
– A, părculețul! Acum știu care. Dar biserica?
– Clădirea înaltă din față, doar ai trecut pe acolo de mii de ori. Te duci în parc, te așezi pe o bancă și te rogi. Și ai să vezi după aia! Rețeta e sigură, ascultă-mă pe mine.
Rica a dat suspicioasă din cap dar, cum i s-a îmbolnăvit șoricarul, decât să mai dea bani la veterinar, s-a dus în părculeț. Printre frunzele copacilor Rica privea cu coada ochiului clădirea impozantă de cărămidă roșie cu ferestre înguste și turla țuguiată. Trebuia să admită, bisericile aveau o frumusețe a lor. Și cine să știe ce făcea ea acolo?! Poate că vecina avea dreptate. Tot un drac era. Dar măcar să fie atent, s-o vadă, s-o asculte, că uneori și Dumnezeu pare distrat.
S-a rugat și spre seară șoricarul se simțea ceva mai bine. A continuat să se ducă în părculeț ori de câte ori era tulburată de vreo supărare și ca printr-o minune lucrurile se aranjau. Sau așa le percepea Rica.
Într-una dintre zile se ruga ca de obicei privind spre turnul semeț al bisericii când în părculeț a apărut vecina și s-a așezat lângă Rica pe bancă. Stoluri de porumbei grași zburau cu viteză din turnul clădirii pe aleile parcului și înapoi. Aerul vuia sub aripile lor robuste și copiii se fereau speriați. Rica și-a scos din geantă un șervețel în care avea înveliți câțiva biscuiți sărați și i-a întins și vecinei unul.
– Nu se știe de ce porumbelul a fost asociat cu pacea, pare o pasăre destul de agresivă, i s-a adresat vecina. Dacă scapi un biscuite pe jos, să vezi ce se năpustesc toți pe tine.
– Să știi că ai avut dreptate, funcționează, i-a spus conspirativ Rica, fără s-o asculte.
– Ce să funcționeze?
Rica a arătat pe muțește spre turla țuguiată care se ridica deasupra vârfurilor copacilor.
– M-a ajutat.
– Ce?
– Biserica. Și ce frumoase sunt bisericile astea. Nici nu se compară cu sinagogile noastre.
– A, te-ai dus până la urmă în părculețul ăla? a răsuflat ușurată vecina.
– Despre care părculeț vorbești?
– Cel de care ți-am spus.
– Păi nu e ăsta?
– Cum să fie ăsta? Ți-am spus, la trei străzi de-aici. Cel cu biserica.
– Și aia ce e? a arătat Rica spre clădirea de cărămidă roșie cu turn la care se rugase conștiincioasă.
– Ei, cum ce-i asta?! E poșta! s-a indignat vecina. Doar ai trecut pe aici de mii de ori.
– Poșta?
– Să nu-mi spui că te-ai rugat la Poștă?!
– Dar să știi că funcționează. Eu zic că n-are rost să te mai duci nici tu tocmai până în părculețul ăla. Tot una e… Dar despre cine spuneai adineauri că e agresiv?
Vecina s-a ridicat revoltată și a plecat bombănind. De unde să bănuiască ce avea să se întâmple chiar în acea după-amiază?!
Rica și-a strigat șoricarul să se întoarcă acasă. A scăpat ultimul biscuit pe jos, și-a scuturat șervețelul și l-a băgat în buzunar cu gândul să-l mai folosească și altă dată. În momentul acela câțiva porumbei agitați s-au năpustit să ciuguleacă firimiturile. Neatentă, Rica nu a observat că unul dintre ei se îndrepta cu toată viteza spre ea, nu s-a ferit și porumbelul a lovit-o în plin în arcada dreaptă. A căzut, s-a lovit de asfalt, și-a pierdut cunoștința și, în ciuda eforturilor medicilor, nu a mai putut fi salvată.
Știrea despre femeia ucisă din neatenție de un porumbel a fost dată și la postul local de televiziune. Doar că nimeni nu i-a acordat atenție în avalanșa de știri care de care mai proaste.