Colecția îngrijită la Editura ART de Laura Albulescu continuă să ne surprindă cu cărți incitante, din cel mai diverse domenii, semnate de cercetători sau scriitori de prestigiu.

Pascal Picq, Laurent Sagart, Ghislaine Dehaene, Cecile Lestienne – Cea mai frumoasă istorie a limbajului. Traducere din limba franceză de Luminița Brăileanu. O carte necesară pentru înțelegerea limbajului, fără de care civilizația nu ar fi fost posibilă. Un volum complex, dar prietenos, în care antropologia, lingvistica, filosofia și neurobiologia încearcă să pună cap la cap unul dintre cele mai complicate puzzle-uri.

Nu ne putem lipsi de el ca să ne organizăm gândurile, să ne împărtășim ideile, să comunicăm, să iubim, să visăm. Limbajul este cu siguranță un atribut unic al omului, o aptitudine atât de naturală încât uităm cât este de excepțională, de fapt. Fiecare ființă umană se naște aptă pentru vorbire, însă mai întâi trebuie să învețe să o facă. Ce bricolaj al evoluției a dus, la un moment dat, în negura vremurilor, la apariția limbajului? Cum se exprimau strămoșii noștri? Exista odinioară o singură limbă, una universală? De ce s-au diversificat apoi limbile pe pământ? Cum reușește puiul de om, această veșnică minune, să re-învețe să vorbească, cum recunoaște cuvintele, ce se întâmplă în creierul lui? Descoperirile uluitoare făcute de antropologi, lingviști și neurobiologi ne permit acum să o luăm pe urmele limbajului începând cu primele fosile. Trei mari cercetători își trec unul altuia ștafeta în acest volum, pentru a depăna, într-un dialog pe înțelesul tuturor, una dintre cele mai frumoase povești ale noastre, și cu siguranță cea mai aparte.

Pascal Picq este paleoantropolog, profesor la Collège de France, autor a numeroase lucrări despre preistorie și evoluția hominizilor, strămoșii omului.

Laurent Sagart este lingvist, director de studii la Școala de studii superioare în științe sociale din cadrul CNRS. Specialist recunoscut internațional în evoluția limbilor, pledează pentru plurilingvism, fiind un mare apărător al diversității limbilor.

Ghislaine Dehaene este pediatră, directoare de studii la secția de neuro imagistică cognitivă din cadrul CNRS. Specialistă în studiul limbajului la sugari, imaginează și pune în practică experiențe menite să “arate” creierul pruncilor în acțiune, sondând capacitățile de înțelegere și comunicare la vârste foarte fragede.

Cécile Lestienne este ziaristă.

Jean Amery – Despre îmbătrânire. Traducere din limba germană și note de Alexandru Al. Șahighian. Un eseu esențial despre complexitatea unui fenomen a cărui descifrare a constituit dintotdeauna un Graal al umanității: îmbătrânirea.

Ne vom întâlni deseori aici cu omul care îmbătrânește – cu femeia sau cu bărbatul care îmbătrânește -, și el ni se va arăta în felurite ipostaze, în deghizări multiple. Aici îl vom recunoaște pe cel ce îmbătrânește ca pe o figură familiară dintr-o operă literară, colo va fi o pură abstracție izvorâtă din puterea imaginației, pe când în alte locuri în el se va contura figura autorului scrierii de față. Vom vedea cum omul care îmbătrânește abia a împlinit patruzeci de ani, căci, în anumite împrejurări, procesul pe care căutăm să-l descriem aici se anunță încă de timpuriu.

În alte cazuri, va apărea ca un om aflat în cel de-al șaselea deceniu de viață, care, prin urmare, conform unei obiectivități vag statistice, e într-adevăr pe cale să devină un bătrân. Aici, unde ne interesează existența și scurgerea timpului, el va apărea drept un om care abia a împlinit cincizeci de ani, dar care, firește, prin moartea-i timpurie, va justifica astfel faptul că la vârsta asta el deja se simțea ca un om care îmbătrânește, și din această pricină va trebui considerat ca atare.
Dăm peste el tocmai când a ajuns la o recepție matinală, pentru prima oară iar după mulți ani, căci a părăsit demult bâlciul deșertăciunilor la care cândva participa ca actor. Poartă redingotă, merge foarte drept, are o ținută încă bună, chiar dacă pieptul și burta i se bombează destul de nefiresc, dubios chiar. Părul negru și des care-i ajunge până pe ceafă și mustața încă nu și le-a cănit, dar fața palidă ce se ițește deasupra gulerului înalt e încremenită ca o mască de ceară, iar ochii de o nostalgie orientală n-au pic de strălucire, sunt afundați în umbra unor cearcăne adânci albăstrii.

Jean Améry (1912-1978), născut Hans Mayer, a fost un imporant eseist de origine austriacă, mare parte din opera sa fiind dedicată experiențelor trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și explorării conceptelor de evreu și victimă. A studiat literatura și filosofia la Viena, Améry a fost, de asemenea, implicat în mișcările de rezistență anti-naziste din Belgia, acțiuni care l-au trimis în lagărele de concentrare, suferind îndelungate torturi din partea Gestapoului. După Auschwitz și Buchenwald, a fost eliberat în 1945, la Bergen-Belsen. Una dintre cele mai importante cărți ale sale este La limitele minții: Reflecțiile unui supraviețuitor asupra Auschwitzului și realităților sale. Alte volume importante sunt Despre îmbătrânireși Despre sinucidere: discurs despre moartea liber aleasă, ambele în curs de apariție la Editura ART.

În 1978, Améry s-a sinucis printr-o supradoză de somnifere.

Subiecte #Editura ART#eseu#imbatranire#Laura Albulescu#limbaj