Omenirea evoluează, se spune… Așa o fi, dar mie-mi pare că mai repede decât omenirea evoluează răul dintr-însa. În vremuri foarte îndepărtate, un om putea face (și făcea, la nevoie) rău unui alt om – ca să-i fure bucata de carne, să-l alunge dintr-o peșteră sau să-i șterpelească vreo unealtă. Acum, după zeci de mii de ani de „evoluție”, un om a ajuns să aibă la dispoziție mijloacele necesare pentru a face rău întregii omeniri și umanității. Este o evoluție, fără îndoială. La fel au evoluat și mobilurile care pun în mișcare răul. De la foamea care-l îndemna pe omul vechi să-l pocnească în cap pe semenul său și să-i înșface dumicatul, la instinctele paranoide ale omului nou, care se crede (și vrea să dovedească asta) superior tuturor celorlalți. Evoluția răului a generat și evoluția instrumentelor de ucis. Încă de când a apărut, industria de armament este cea mai dinamică activitate umană și înglobează cele mai noi și mai costisitoare materiale și tehnologii, care ajung să fie folosite și în „viața civilă” abia după ce-și satisfac „stagiul militar obligatoriu”.
Spre deosebire de rău, care a crescut, crește și va crește voinicește, într-o zi cât alții într-un an, binele a rămas constant și egal cu el însuși. În comparație cu răul, el, binele, a ajuns să pară un soi de curiozitate, de aberație de comportament, de ciudățenie anacronică. „Facerea de bine” a ajuns să fie asimilată, în „înțelepciunea populară”, unei relații incestuoase. Altfel spus, răul, ura și minciuna au ajuns să aibă valoare de superlativ, în vreme ce binele, dragostea și adevărul au devenit diminutive sfioase.
Iar lumea și omenirea nu zăbovesc, nu stau în loc.
Evoluția continuă…