Intr-o dupa-amiaza destul de blanda de toamna, sa fi fost acum mai bine de doua decenii, o prietena inimoasa avu o initiativa trasnet. “Ce-ar fi, fratilor, sa va invit intr-o seara sa ne facem de cap la chinezesc?”.
“Chinezescul” era unul singur pe vremea aceea in Bucuresti, vag intangibil pentru pungile noastre, loc de intalnire si petrecere al protipendadei epocii, dar si centru de mare atentie al baietilor cu ochi albastri, cum li se spunea agentilor care vegheau la linistea noastra. Misterul acestei generoase, daca nu chiar hazardate initiative s-a dezlegat repede. Amica noastra facuse meditatii din greu cu fiica sefului de sala, iar acesta se oferise se se revanseze regeste. Sa fii sef de sala la local sau responsabil de macelarie era lucru mare pe atunci. Am patruns in sanctuar, ne-am ospatat ca pe banii altuia si am stropit bucatele cu vinuri alese. Totul insa cu masura. “Sa nu ne porcim”, suna avertismentul intelept al unuia dintre noi.
In plina foame ceausista, localul era plin-ochi. Oameni lipsiti de griji si de maniere isi umflau matul (pentru ca de pus tara la cale nu aveau voie) si dadeau drumul ragaiturilor din toata semetia avutului lor. La un moment dat, s-a apropiat de masa noastra un barbat oaches, cu barbuta neagra, foarte ingrijita, si ne-a cerut voie sa se aseze la masa noastra. Ne-am privit stanjeniti. Nu pentru ca ne strica intimitatea, ci pentru ca a lua masa cu un strain era o operatiune cu risc ridicat. O lege stupida a relatiilor cu strainii il obliga pe orice amarat sa devina automat un delator patentat si nu putini dintre muritori puneau in carca interlocutorilor ce nici cu gandul nu gandeai ca sa scape cu fata curata. Cel mai igienic era sa te feresti ca de dracu”.
Proaspat zvarlit pe drumuri in urma expatrierii rudelor celor mai apropiate (de fapt, strecurat intr-o pensie medicala de mizerie), eu ma simteam ceva mai imun. Ceilalti meseni insa aveau slujbe la stat. Asa ca m-am angajat aproape singur in conversatie, in timp ce comesenii se foiau pe scaune. Intrusul vorbea o franceza aproape fara gres si ne-a pus sa ghicim de ce natie e. Privindu-i tenul masliniu am presupus ca vine dintr-o tara nord-africana, evident farcofona si am trecut prin Algeria, Tunisia, Maroc, am ajuns pana in Liban, dar nu i-am aflat secretul. “Sunteti cumva iranian?”, m-am aventurat eu cu timiditate. Nici aici n-am nimerit-o. Dupa ce s-a jucat cu noi de-a ghicitul minute in sir, ne-a marturisit plin de mandrie, dar si cu o unda de tristete, ca e persan. Mi-am adus aminte pe loc de intrebarea intrigata a parizienilor lui Montesquieu: “Cum poate fi cineva persan?”.
Omul era persan pentru ca nu suporta Iranul ayatollahului Khomeiny si se exilase in Belgia. Nu o ducea rau, se ocupa de afaceri, dar suferea ca tara sa a incaput pe mana unui fanatic religios. Nu fusese nici adept al sahinsahului Pahlavi, blestema coruptia cronica si ignorarea mizeriei in care se zbateau cei mai multi compatrioti. Interlocutorul nostru traia in strainatate fara spaima zilei de maine, dar fara bucurie. Incurajat de doua pahare de vin, i-am explicat ca tara lui, cel putin, e condusa de un om cu carte, cata vreme la noi, cuplul prezidential adusese analfabetismul la nivel de politica de stat. Mi-a raspuns ceva in genul vorbei noastre din batrani: “Ce folos daca e minte multa, cand nu-i toata buna?”. Dogma religioasa dusa la obsesie sangeroasa era in ochii lui la fel de condamnabila ca si obscurantimsul pingelarului, iar sugrumarea libertatilor este aceeasi indiferent de ce principii o impun. Pe la aceasta faza a discutiei, am realizat ca prietenii mei o stersesera de mult. Pe la mesele din jur, unii se pregateau si ei sa elibereze locul, altii ciuleau urechile cam in sila, pentru ca tare ar fi vrut sa nu auda detaliile. Ne-am despartit in toiul noptii cu promisiunea sa reluam discutia a doua zi. N-a mai fost a doua zi. Aburii vinului s-a imprastiat peste noapte, amicii mei m-au dascalit ca oi fi eu pensionar, dar poate mai vreau sa-mi vad vreodata neamurile de departe, iar pasaportarii imi vor da ausweiss de Teheran. M-au convins.
Nu m-am mai intalnit cu persanul meu niciodata. Sunt sigur ca nu s-a intors in tara lui. Persia lui nu se apropiase mai mult nici dupa moartea lui Khomeiny. Cat despre mine…