Ferragamo

1. Copilăria

Ferragamo, a cărei poveste este diferită de toate celelalte, este o firmă care a știut să se țină departe de revistele de scandal. În ciuda dificultăților incredibile și a repetatelor vicisitudini ale sorții, familia Ferragamo, una dintre cele mai discrete din lumea modei, a reușit să dezvolte, în mod spectaculos, o afacere în care la început nu credea nimeni.

Au pornit fără niciun ban. Fără vreun sponsor picat din cer. Fără nicio relație în mediul de afaceri. Și totuși, cum de au reușit ca după trei generații să ajungă una dintre cele mai puternice și mai respectate mărci de lux?

Totul a început în sudul Peninsulei Italice, într-un decor asemănător celor create de regizorii italieni în filmele neorealiste. Ne aflăm în Bonito, un sătuc izolat, situat la câteva sute de kilometri de Napoli, care seamănă cu toate celelalte târgușoare din sudul țării pe care le străbat turiștii grăbiți să ajungă în Sicilia. Căldură înăbușitoare, rufe întinse în văzul tuturor pe aleile înguste, străzi pustii, care nu prind viață decât la ivirea zorilor. Un decor pentru Camorra, cu obloanele trase și siluete de femei cernite, care se duc la biserică pentru a depune ofrande de trei ori pe zi. În Bonito parcă nu s-a mai întâmplat nimic de sute de ani. În plus, nimeni de aici nu a cunoscut gustul celebrității. Este un spațiu închis, iar singurele evenimente care marchează o viață cotidiană neschimbătoare rămân nașterile, căsătoriile și moartea.

Sub privirile Sfinților Josepha și Benoît, în jurul cristelniței s-a adunat un grup de vreo douăzeci de persoane. În această zi de 5 iunie 1898, familia Ferragamo sărbătorește intrarea în comunitatea creștină a lui Salvatore, cel de-al unsprezecelea copil al lui Antonio Ferragamo și al soției sale. În pofida eforturilor lăudabile de a o onora pe Fecioara Maria, darurile celor prezenți le arată sărăcia. Majoritatea sunt desculți, iar fețele și picioarele lor sunt arse de soare.

În familia Ferragamo e trimis la școală numai unul dintre copiii cei mai mari, și anume Agostino. Ceilalți învață acasă sau pe băncile bisericii, deoarece au crescut într-o Europă a secolului XIX, unde gurile care trebuiesc hrănite sunt trimise foarte devreme la muncă. La opt sau la nouă ani, fiii și fiicele familiilor sărace cunosc deja elementele de bază ale unei meserii manuale: unii sunt cizmari, alții lucrează la fermă, unii zugrăvesc sau tencuiesc clădiri, fetele brodează, însă, de cele mai multe ori, atât băieții, cât și fetele fac de toate. Acasă la familia Ferragamo toată lumea pune umărul la treabă: fetele spală, mătură și lustruiesc de dimineața până seara, în timp ce băieții sunt trimiși la cules pe câmp sau lucrează cu ziua la vecinii mai înstăriți.

În casa lor de chirpici, tatăl Antonio este cel care poruncește, iar ei execută fără să crâcnească. Dumnezeu, familia și munca sunt valorile de bază după care-și conduce viața această familie mai unită decât degetele de la o mână. Nu prea e vreme de visat cu ochii deschiși și nici de trândăveală când ai de hrănit șaisprezece guri în fiecare zi. Totuși, pentru cei care îi cunosc, neamul Ferragamo are ceva în plus față de restul locuitorilor din Bonito. De aproape zece ani, capul familiei nu se gândește la nimic altceva decât la America. O țară unde, în opinia lui, sărăcia nu poate fi ereditară. Dovada? Un meșter pielar din Santa Croccia care, odată ajuns acolo, a devenit milionar. Un fermier din Lipari, plecat fără nevastă și copii, s-a întors în țară după treizeci de ani și a cumpărat casa primarului pentru familia lui. Asemenea povești îi fac pe oamenil să viseze și să uite de viața cotidiană, tot mai grea pe zi ce trece.

Ca să faci avere în țara lui Cristofor Columb, crede tatăl, nu e nevoie să știi să scrii sau să citești. Dacă aveai puțin chef de muncă și brațele vânjoase, succesul era floare la ureche! Fără să știe nimic despre America, Antonio Ferragamo le povestea copiilor săi ceea ce el nu va vedea niciodată. Ardoarea sa aprindea cele mai morocănoase spirite și le făcea să viseze la un Eldorado al cărui rege era dolarul. O țară imensă în care ajungi traversând mări și oceane. O țară a cuceririlor care îi recompensează pe cei care s-au luptat să ajungă acolo.

Nu se spune oare că sute de mii de italieni ar fi părăsit deja Roma, Napoli, Milano, în căutarea aventurii? Soția lui Antonio ridică din umeri. În loc să viseze la America, ar fi mai bine să găsească ceva de lucru pentru toți. Spre nord se pietruiește drumul bătătorit de căruțele cu două roți trase de asini. În estul târgului se taie piatră pentru a decora frescele palatelor napolitane. Cât despre ceea ce se întâmplă în sat, aici preotul și-a pus în cap să dea interiorul bisericii cu var. În ciuda dragostei pe care i-o poartă tatălui său, Salvatore Ferragamo nu vede în jurul lui decât oameni care își dedică existența prelucrării pielii: șelari, tăbăcari, cizmari care dețin magazine în josul satului; Salvatore îi cunoaște pe toți. Francesco. Mario. Pepe. Giancarlo. Luigi. Niciunul dintre ei nu este prea vorbăreț și nu le place să lenevești pe la ei prin atelier. Dar, ca toți italienii, se simțeau flatați de îndată ce vreun puști de pe stradă venea să le admire munca.

Salvatore își petrece astfel cea mai mare parte a timpului în atelierul lui Luigi Festa, cizmar de felul lui. Antonio Ferragamo, împietrit de orgoliu și cufundat în visul lui american, nu poate să conceapă că unul dintre fiii săi dorește să își dedice viața unei nevoi atât de primitive ca aceea de a confecționa cizme. Ghemuiți pe taburetele lor cu trei piciore, tatăl său nu-i cunoștea decât foarte puțin pe acești Luigi Festa, Mario și alți sclavi ai pingelei, murdari de dimineața până seara, cu niște cuie în colțul gurii, mirosind interiorul pantofilor mizerabili în încercarea de a-i mai salva încă o dată de la coșul de gunoi. Salvatore ar fi bine să-și bage mințile în cap! Niciun Ferragamo nu va fi vreodată cizmar sau pantofar. Or fi ei săraci, dar nu până într-atât încât să fie nevoiți să repare încălțăminte uzată. Mai bine ar fi dacă Salvatore ar urma exemplul fratelui său, Agostino, căruia îi ies toate și care își ia examenele cu ușurința copiilor supradotați. Înscris la facultatea din Napoli pentru a începe o carieră de viitor profesor, transferat apoi la Florența, el este speranța întregii familii. Agostino este cel care l-a însoțit la Napoli pe fratele lui mai mic, Secondino, în vârstă de doisprezece ani, pentru a-l îmbarca spre America. Tot el îi conduce pe cheiul aceluiași port din Napoli pe alți doi frați ai săi, mai întâi pe Girolamo, apoi pe Alfonso, care la rândul lor, la treisprezece și la paisprezece ani, se sacrifică pentru visul tatălui lor și pornesc în căutarea norocului dincolo de Atlantic. Înainte de a debarca, aceștia știu deja totul despre insula Ellis, un petec de pământ înconjurat de mare, unde imigranții din toate țările sunt îngrămădiți săptămâni întregi înainte să poată ajunge la universul magic al zgârie-norilor de pe cealaltă parte a golfului.

Se zvonește prin Bonito și Napoli că administrația americană pregătește legi pentru a interzice accesul în țară persoanelor analfabete. Cei mai pesimiști nu ezită să spună că, în curând, va trebui să vorbești până și engleza și să răspunzi la chestionare imposibile referitoare la istoria țării. Dar ce mai contează, tot mai bine este să aștepți săptămâni întregi pe insula Ellis decât să rămâi în Bonito, așa cum au făcut-o strămoșii înaintea lui. E rândul copiilor lui să profite de șansa pe care el nu a avut-o niciodată. Încă nu sunt legați de nimic, dispun deci de toată energia necesară pentru a-și lua zborul.

Pentru moment, Antonio și soția lui sunt în culmea fericirii, deoarece Agostino, copilul lor minune, tocmai i-a anunțat că sosește în Bonito. Bucuria lor va fi însă de scurtă durată; abia sosit, acesta este țintuit la pat din cauza febrei care nu vrea să scadă, cu toate infuziile și remediile mamei. Două săptămâni mai târziu, băiatul își dă ultima suflare. Durerea părinților este imensă. Antonio se întoarce la himerele sale, iar soția lui nu se mai lasă dusă de pe băncile bisericii. Oare să-i fi uitat Dumnezeu?

În mijlocul acestei dureri fără margini, Salvatore insistă din nou și speră că, de data aceasta, să-l convingă pe tatăl său să-l lase să facă ce își dorește. Cum orice șansă ca vreunul dintre membrii familiei să urmeze studii serioase s-a epuizat, ce este rău în faptul că el, Salvatore, lucrează ca cizmar? El nu are și nu va avea niciodată calitățile și aptitudinile lui Agostino. Să devină fermier sau viticultor nu e pentru el. Să fie lăsat să facă ce vrea, atunci. Pentru a avea liniște și pace, tatăl său cedează și, în 1907, Salvatore își începe oficial ucenicia de cizmar la Luigi Festa. Are nouă ani, iar frații și surorile lui lucrează cu toții, fie în Italia sau în America. La primul său angajator, ziua de muncă începe dimineața la șase și se termină după paisprezece ore. Rindele, foarfece, burghiu, fiecare instrument are o funcționalitate precisă și nu se pune niciodată problema să nu termini ce ai de lucru sau să îți lași sculele împrăștiate înainte să părăsești atelierul. Înzestrat cu dorința de a învăța, însușire care-l va ajuta să treacă peste atâtea și atâtea dificultăți, Salvatore progresează cu o viteză uimitoare. După activitățile neplăcute, ca măturatul atelierului, sortarea cuielor și a tălpilor după mărime, acesta este însărcinat să livreze la domiciliu modelele terminate. Și uite așa va descoperi, rând pe rând, cele mai frumoase locuințe din Bonito.

Face livrările de botine, pantofi și ghete mergând pe jos de colo-colo, așa încât Luigi i-a confecționat o pereche de sandale cu talpă fină prinse cu o curelușă care se leagă în jurul gleznelor. Sunt primele lui încălțări adevărate și, datorită lor, reușește să își alunge timidatatea în momentul în care trebuie să bată la ușile cu mânere din bronz ce înfrumusețează puținele casele ale notabilităților din oraș. Uneori, câte un servitor impresionat de tinerețea și de fragilitatea lui îi oferă un fruct, o bucată de prăjitură cu migdale sau chiar o liră, comoară pe care o ține strâns la piept până se întoarce la atelier. Acum, când începe să simtă gustul fericirii, o nouă lovitură a sorții se abate asupra familiei lor. Tatăl lui Salvatore a trebuit transferat brusc la spitalul din Napoli pentru o operație de apendicită. În vârstă de cincizeci și nouă de ani, Antonio Ferragamo cere ca micul Salvatore să fie trimis la căpătâiul său. După plecarea fiicelor și a fiilor săi în America și după moartea lui Agostino, Antonio își dă seama că, în cazul în care i se întâmplă ceva, Salvatore singur, care are doar zece ani, ar trebui să aibă grijă de mama, de frații și surorile lui mai mici. Salvatore îl ascultă și promite. Va face ceea ce trebuie. Tatăl său să nu își facă griji. Se va ține de cuvânt și nu îi va abandona niciodată pe ai lui. Două zile mai târziu, Antonio Ferragamo se stinge în urma unei infecții postoperatorii. Nimic din ce a visat nu s-a întâmplat. Fiul său Agostino, care trebuia să devină profesor universitar, nu mai e. Cât despre ceilalți copii, aceștia nu au văzut încă din America decât uzinele și cartierele sordide, unde imigranții trăiesc în condiții mizere.

Moartea fratelui și apoi cea a tatălui îl fac pe Salvatore să creadă că soarta familiei este de acum înainte în mâinile sale. Și nu fugind în America și lăsându-și mama singură își va construi el viitorul. A învățat multe de la Luigi Festa, dar în scurta lui călătorie la Napoli pentru a-și vedea tatăl pentru câteva ore înainte ca acesta să moară a descoperit un alt univers: imensitatea unui oraș a cărei existență nici nu putea să o bănuiască. În sânul unui oraș de dimensiunea lui Napoli afacerile pot într-adevăr să prospere. Soarta face ca Luigi Festa să fie în relații amicale cu unul dintre cei mai buni pantofari din Napoli.

După câteva lingușiri pe lângă un patron nepregătit să-și piardă cel mai bun muncitor, tocmeala este făcută și recomandarea scrisă. Salvatore ia drumul către Napoli, având ca bagaj puținele ustensile de cizmar care-i aparțineau. În orașul zgomotos și baroc care urcă și coboară de la Pausilippe până la cel mai renumit golf din lume, Salvatore, hoinărind, savurează pe cât posibil noile priveliști: marea, în primul rând. Cea care duce spre America și care face ca dimineața devreme să răsară din apă insulele Ischia și Capri. Bine ancorat de-a lungul portului, castelul regilor de Anjou, protejat de ziduri imposibil de trecut, seamănă cu o grămadă enormă de pietre lăsate în urmă de valuri. Pentru Salvatore, care nu a împlinit încă unsprezece ani, Napoli pare a fi locul propice pentru orice aventură. Nu este oare, după spusele unchiului său, unul dintre orașele Italiei unde frumusețea și strada se îmbină necontenit? Aici se iubește mai mult decât în alte părți, dacă ar fi să dăm crezare legendelor, și poți să ajungi bogat, foarte bogat, dacă știi să-ți faci norocul. În labirintul vechiului oraș, atelierul noului său patron nici măcar nu este vizibil din exterior. Accesul se face printr-o curte murdară, plină de obiecte heteroclite și de gunoaie de tot felul. Un zumzet continuu de voci, fețe de femei care se ivesc din când în când la ferestre și lenjerie întinsă peste tot la uscat.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Philobia.Traducere de Magdalena Drăgușin, Diana Coste, Corina Ceclan, Renata Ungureanu, Simona Ungureanu.