Bine e să ai despre ce scrie în vremuri când tinerii scriu
mult despre mai nimic! Iubit de zei este cel lovit de ei,
câteodată! Cel puțin asta deduc din “călătorie. exil”
(Brumar, 2007), placheta lui Gheorghe Mocuța. O scriere despre
boală, despre cancer, care anticipează “Viață. O moarte de
om” de Ion Zubașcu. Mai corect ar fi fost să scriu și
despre boală, pentru că temele sunt variate: melancolia paternă,
tristețea și uimirile imigrantului în megalopolis, spectacolul
cosmopolitismului și tot felul de meditații pe teme artistice. Un
întreg coerent, relatat pe ton egal, calm, ușor amărât și foarte
decent, fără a fi inhibat ori scorțos.
Trebuie să admit că majoritatea amețitoare a volumelor de
poezie despre care scriu rămân incomplet citite. Mă opresc acolo
unde am prins ideea. Încă n-am ajuns la performanța sugerată
de titlul unei cărți aflate pe rafturile unei librării din Anglia,
anume “Cum să scrii despre cărți pe care nu le-ai citit”. Și
acum regret că nu am cumpărat bucoavna respectivă! Dacă nu parcurg
cărțile integral este pentru că, de la un anumit moment încolo,
conținutul lor devine previzibil și îmi irosește viața.
Am citit “călătorie. exil” ca pe un roman de aventuri
scris de un gânditor cu spirit de observație rafinat. Și am revăzut
Parisul pestriț, adevărat, dincolo de Champs Elysées și Place des
Tuilleries. Poetul este un gourmet al toponimelor franțuzești, pe
care le absoarbe cu măiestrie în cvadratura cercului: “lângă
mairie de lilas/ o blondă trece strada/ pe roșu” (satiră
duhului meu). Nimic franțuzit în contagierea cu Grigore
Alexandrescu. Zicerea este firească și umorul o delicatesă. La fel
în calambururile scânteietoare: “la science (du poème)/
ça se LIVRE” (la science du poème). Cum spuneam,
scriitorul ține un jurnal de bejenie pariziană plin de
asocieri surprinzătoare, deși perfect justificate. Postmodernismul
consumist și ahtiat de publicitatea kitschoasă este o sursă de
poezie proaspătă: “indianca împușcată în frunte vine de la
cumpărături”, “iau metroul 11 de la mairie de lilas/ apoi 7
bis până la louis blanc/ șaptele până la stalingrad/
metroul oprește în așa fel încât/ negresa din fața mea cu copilul
legat la spate/ e proiectată exact în mijlocul plaiului clorotic/
unde paște o turmă de oi mândre și cornute/ din reclama imensă cu
un cioban cu laptopul pe genunchi”.
Aceasta este porțiunea americană a cărții, în care
accentul este pus pe exoticul străzii și al denumirilor. În opinia
mea, cea mai valoroasă, pentru că e ageră, savuroasă și complet
scutită de stridențe. Bunăoară, un frugal prânz alcătuit din
ingrediente ce par fabuloase: “la masa de prânz/ nouilles
orientales cu gust de vită/ totul e gata în trei minute/ un
săculeț de orez thai/ adus din zona tsunami/ și garnisit cu
sauce napolitaine (2 euro borcanul)”. Distihul final, rupt
de context dar foarte necesar, e o parafrază amuzantă la Sara pe
deal: “astfel de masă bogată/ cine pe ea n-ar da viața lui
toată” (melting pot la hotel pasteur).
Autorul trage beții fonetice, mimează festinuri sardanapalice
și picură în texte esențe acide care sparg cheful și demască
așa-zisele fericiri de grande bourgeoisie: “privesc într-o
dimineață de ianuarie acest babel mohorât/ noul babel” (povestea
șoricelului călător supărat pe sat/ care s-a întors în locul de
unde a plecat). Pâna la urmă, de sub hainele de gală ies la
iveală zdrențele periferiei și ne dăm seama că Parisul e cam
același din sonetele lui Baudelaire. Un perimetru alienant,
sărbătoresc la modul isteric, superficial, ipocrit și nu prea
zâmbitor.
Răbufnește la suprafață celălalt Paris, al spitalelor și al
șantierelor abrutizante – Parisul dur, poate singurul adevărat: “de
nouă luni port fătul angoasei în cap/ a început să miște, să dea
din picioare/ mi-a provocat o mică hemoragie/ când am încercat să
muncesc pe șantier”. Se poate rezista numai prin replici stoice, cu
grimasă cinică: “asta nu e viață asta e karma/ mă încurajează
lucian” (moarte&solduri la paris).
Partea finală aparține sonetelor și pseudosonetelor. Braț la
braț cu versuri memorabile, circulă tot felul de prețiozități. Mai
precis, referiri la piese culturale clasicizate, pe care mă gândesc
că ar trebui să le invocăm mai rar în scrieri. Pentru populație ele
nu reprezintă nimic. Pentru intelectuali, constituie deja clișee.
Noroc de jocul deștept cu intertextualități și parafraze. “Sonet
ratat” începe cu “mă plimb năuc pe străzi cu numele străine” și
se încheie cu “din cadra mona lisei tu ne privești duios”. Pure
exerciții de virtuozitate, deci de luciditate meșteșugărească, care
asigură fundalul muzical, scherzando, și dezamorsează orice
obuz cu focos patetic.
Există și un reportaj – [reportaj din parisul în flăcări
(liberté egalité diversité)] – despre răscoala periferiilor
pariziene, având în centru figura acelui racaille, de regulă
magrebian musulman neintegrat în paradisul occidental globalizant,
ipocrit și derutat. Imaginile sunt vii, detaliile pitorești, în
timp ce vocea reporterului se menține distantă, neutră. Parisul nu
face parte din lumea lui, sau cel puțin nu Parisul actual,
multietnic și subcultural. Interesează doar Parisul
d’autrefois, cu flașnete și boemi. Interesant este
experimentul reluării masivului poem epic anterior într-un sonet:
“stare de urgență guvernul delirează/ ipocrizia frâncă mai are
datorii/ sunt două lumi aicea ca două flori în vază…”
(călătorie). Interesant ca experiment și atât, pentru că
pierde din firescul inteligent și din răceala nostalgică totuși a
poemelor fără armătură prozodică. Mai reușită este “balada
parisului nocturn”, à la Villon, cu două versuri ce
sintetizează aproape toată substanța cărții: “magrebienni turiști
evrei/ studenți nababi poeți lachei”.
Închid placheta, mă uit la pantofii scâlciați de pe prima
copertă în verde-mohorât. În dimineața asta am fost la Paris! îmi
spun, Parisul real, invadat de națiile fostelor colonii, mai mândre
de ceea ce le diferențiază decât de ceea ce le însumează. Și am
călătorit cu o poezie eficientă ca un TGV, dar decorată ca o
caleașcă. Una decentă, de marchiz, nu de rege.
Felix Nicolau este conferențiar universitar la Facultatea de
Litere și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la
Universitatea Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat
cǎrți de criticǎ și teorie literarǎ (Anticanonice, Homo
imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru și
rece) și versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de
invenții). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul,
Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ.
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.