Considerata, deopotriva, stiinta si arta, diplomatia necesita nu numai anumite calitati personale, dar si o pregatire deosebita. Complexitatea acestei profesiuni i-a indemnat pe scriitorii antici sa defineasca diplomatia drept o “suma a inteligentelor”.
Formarea statului modern roman face posibila aparitia unui corp aparte al elitelor societatii, cel al diplomatilor. Legiuitorii acelor vremuri insista pentru “alcatuirea corpului de elita trebuitor in activitatea diplomatica”, impunand un nivel ridicat al pregatirii profesionale si o atenta selectie a personalului.
Astfel, pentru a intra in corpul diplomatic, trebuia, printre altele, sa ai o diploma de doctor sau o licenta in Drept sau in Litere, dobandita in tara sau in strainatate. Urma sustinerea unui examen strict, in fata unei comisii prezidate de ministrul de Externe, cu subiecte din opt materii, printre care drept international, economie politica, istoria diplomatiei, limba si literatura romana, geografie, limba franceza. Prestigiul profesiunii face ca in randurile acestui corp al elitei politice romanesti sa intalnim, cu predilectie, membri ai unor vechi familii boieresti.
Extrem de restrans initial, corpul diplomatic se largeste pe masura ce Romania are de sustinut tot mai multe interese. Inevitabil, se ajunge la o diminuare a calitatii acestuia, prin implicarea factorului politic. Mai precis, este vorba de practica de a recurge la cariera diplomatica drept mijloc pentru a recompensa anumite servicii politice.
In preajma lui 1930, diplomatul de cariera Trandafir G. Djuvara surprinde, cu amar, decaderea corpului diplomatic roman. In secolul al XIX-lea, existase o practica ferma: in cazul in care in fruntea unor legatii erau numite persoane ce nu proveneau din randurile corpului diplomatic, acestea trebuiau sa fie personalitati de prim rang. Printre “ilustrii intrusi” regasim fosti presedinti ai Consiliului de Ministri, oameni capabili si cu autoritate morala. Ulterior, locul acestora va fi luat de “fosti prefecti mediocri, avocati de mana a doua, profesori fara nici un fel de renume, efemeri sefi de cabinet ai unor ministri”, capabili sa se duca la un dineu oficial in “costum negru, cravata alba si pantofi galbeni”.
Nulitati exista si in interiorul corpului diplomatic romanesc de la inceputul secolului trecut. Sunt destui diplomati a caror capacitate de analiza nu depaseste nivelul relatarii unor simple barfe de salon sau al semnalarii unor articole din presa locala. Neincrederea ce domneste in anumite medii este admirabil surprinsa de Nicolae Iorga, care il caracterizeaza extrem de succint pe ministrul Romaniei la Londra, Nicolae Misu: “Om destept, desi diplomat roman”. Si ministrul liberal I.G. Duca recunoaste ca, in preajma primului razboi mondial, Romania are un corp diplomatic slab, nu la inaltimea chemarii sale.
“Personalul acestui minister, pentru 91/2 zecimi cel putin, este lenes, neconstiincios si, sa spunem cuvantul, incapabil”, se plange, la 1901, Radu Rosetti, care, dupa ce a fost deputat si prefect, ocupa modesta functie de ajutor-arhivar in Ministerul Afacerilor Straine. Rosetti exagereaza, nedumerit ca “nu sunt nici atat de destept ca unii dintr-insii si nici atat de cinstit ca ceilalti” pentru a putea avansa. Printre cei infierati se numara ministrul roman la Sankt Petersburg, Rosetti-Solescu, tratat de colegii sai “ca un om care nu este in toata firea lui”, si viitorul ministru la Viena, Edgar Mavrocordat, de o “stupiditate inveselitoare”.
Nu numai Radu Rosetti este nemultumit de modul in care se fac avansarile in minister. Orgoliosul Duiliu Zamfirescu, aflat la post la Roma, i se plange, deseori, lui Titu Maiorescu despre faptul ca este cam ultimul pe lista de avansari. Colegii sai au avansat “pentru motive demne de Beaumarchais: care cu un cancer in familie, care cu o barba ca a raposatului Carnot (presedinte al Frantei, asasinat in 1894 – n.n.), care cu un cuvant de spirit al nevestei, asa incat cariera noastra diplomatica e ca imparatia cerurilor: azilul celor nevoiasi pe Pamant”.
Dupa ce ii da asigurari lui Maiorescu ca nu este orbit de amorul propriu, “ba cred ca am un fond de modestie linistita”, Zamfirescu este transant: “Asadar, din punctul meu de vedere, o Legatiune inainte de orice; daca asta nu se poate, Comisiunea Dunarii, pana la o noua vacanta de Legatiune; si numai in ultim loc Secretariatul General”. Curat diplomatie!