Agentele Puterilor Centrale: “Domnisoara doctor”
Dupa ce studiaza stiintele politice la Berlin, Lausanne si Freiburg, si obtine titlul de doctor, in 1913, Elisabeth Schragmuller (1888-1940) se integreaza serviciului militar de spionaj german. Nu devine agenta operativa, specialitatea ei fiind supravegherea informativa si pregatirea viitorilor agenti, domenii in care a excelat, creand, la propriu si la figurat, o adevarata “scoala”. “Lisse”, cum i se spunea intre cunoscuti, era o femeie frumoasa, cu “ochi de tigroaica” si “trup de zeita”. Documente ale serviciului de informatii englez o descriu ca “blonda si svelta, destul de draguta”. Nu a fost niciodata casatorita si se pare ca, de la un moment dat, incepuse sa sufere din aceasta cauza de complexe, astfel incat implicarea sa in actiuni de spionaj a fost o adevarata sansa. La inceput, lucreaza in Belgia, in cadrul cenzurii militare. In 1915, infiinteaza la Anvers o «scoala pentru spioni». Pune la punct un sistem de pregatire care tine seama de organizarea altor scoli de acest fel din diferite tari. Sistemul sau de instruire nu exclude nici brutalitatea si cinismul. Se ocupa de asemenea cu formarea de agenti de dezinformare, “demoralizare”, meniti sa semene panica in teritoriile inamice. Principiile activitatii informative pe care le-a transmis “elevilor” sai vor fi utilizate multa vreme in scolile de spionaj. “Domnisoara doctor” a fost una dintre primele femei care au ocupat un post de conducere intr-un serviciu de informatii. De asemenea, Schragmuller devine singura femeie-ofiter din armata germana. Este decorata cu Crucea de Fier, clasa I. Dupa razboi, devine membru al Partidului nazist. Unii istorici ai spionajului considera ca “doctorita-tortionar”, cu ciorapii ei negri, cu parul ei blond si cu porttigaretul, o prefigureaza pe eroina filmului Ingerul albastru, interpretata de Marlene Dietrich.
O legenda mai putin Exista suficiente motive ca sa credem ca “legenda lui Mata Hari”, imaginea femeii considerate cea mai mare spioana a tuturor timpurilor, a fost, in timpul vietii ei si in perioadele care au urmat, estompata, ingrosata sau, pur si simplu, retusata. Intr-adevar, putine sunt personajele “frontului secret” despre activitatea carora sa se fi exprimat opinii atat de contradictorii, chiar dubii, asa cum a fost Margaretha-Gertruida Zelle (1876-1917), alias Mata Hari. Astfel, istoricul francez Paul Allard scria, in 1933: “Am citit tot ceea ce s-a scris despre cunoscuta dansatoare Mata Hari si nu am avansat cu nimic. Inca nu stiu ce a facut Mata Hari”. Autor al unei istorii universale a activitatilor informative, Janusz Piekalkiewicz consemneaza: “Cea mai cunoscuta spioana a tuturor timpurilor este probabil sa fi avut mai putin succes in ceea ce priveste activitatile sale informative decat in aparitiile sale ca dansatoare de templu havaneza… Un lucru este sigur: sfarsitul sau tragic a creat o legenda». Generalul Gemmp, fost sef al contraspionajului militar german, afirma: “Cazul nefericitei Mata Hari a fost in realitate exploatat… N-a facut nimic in realitate pentru serviciul de informatii german”. Pe de alta parte, autorul unei Istorii a spionajului in timpul Primului Razboi Mondial este de parere ca Mata Hari “a fost cea mai periculoasa spioana in servicul Germaniei”. La 40 de ani de la executarea dansatoarei, locotenentul Mornet, care a participat la instrumentarea cazului, ajuns procuror general, este de parere ca Mata Hari era “o femeiusca fara stil, fara clasa, lipsita de interes”. In ceea ce priveste calitatile sale artistice, iata propria sa marturisire: “Nu am dansat niciodata bine. Oamenii veneau sa ma vada deoarece am fost prima care a aparut goala in public”. Putem sa o banuim de falsa modestie, dat fiind faptul ca arta sa a fost apreciata de compozitorii Massenet si Puccini, ca si de cunoscutul maestru de balet rus Djaghilev. De asemenea, potrivit relatarilor din presa vremii, in timpul dansurilor pe care le executa, era “sumbra, salbatica, incantatoare si ideala”. Contradictorii sunt si marturiile invocate in procesul care i-a fost deschis dupa arestare la Paris, pe 13 februarie 1917, inclusiv depozitiile sale. Cea considerata a fi fost agenta H21 a spionajului german se adreseaza autoritatilor: “N-am savarsit niciodata ceva rau impotriva voastra… Lasati-mi libertatea…” . Iar intr-una dintre depozitii afirma: “Faptul ca am intretinut relatii cu anumite persoane nu inseamna ca am facut spionaj. Nu am spionat niciodata pentru Germania”. La citirea sentintei, nu ii vine sa creada ca a fost condamnata, iar la executie “pe fata ei nu se misca nici un muschi”, dupa cum ne incredinteaza scriitorul si jurnalistul englez H.G. Wales. In fata plutonului de executie, Margaretha refuza sa fie legata la ochi. In sfarsit merita sa citam si opinia celei care i-a fost profesoara, “domnisoara doctor” Schragmuller: “Sie war ein Versager” (“Era o ghinionista, o ratata”). Asadar, o legenda mai putin? Spioane pentru Antanta. O agenta “de geniu” Din mai multe motive,Gertrude Bell(1868-1926) poate fi considerata o “deschizatoare de drumuri”: a fost una dintre primele femei-arheolog si ofiter de informatii. In tot cazul, a ramas ca prima femeie licentiata in istorie la Universitatea Oxford. Pasionata de arheologie, Bell intreprinde expeditii in deserturile din Orientul Mijlociu, ajungand pana in India. In 1915, Gertrude Bell este solicitata sa colaboreze cu serviciul secret englez in Orientul Mijlociu, ca singura persoana care cunostea intentiile ascunse ale triburilor. Cu aceasta ocazie, Bell il intalneste pe tanarul T.E. Lawrence, devenit celebru atat ca spion, cat si ca autor. In martie 1916, Gertrude Bell este numita sef al Biroului Arab de la Bassora, cu misiunea de a atrage triburile arabe de partea britanicilor, impotriva turcilor. Se stabileste la Bagdad si devine conservator oficial al antichitatilor, continuand aceleasi actiuni de influentare indreptate contra turcilor. Analizele sale secrete asupra situatiei din zona sunt deosebit de apreciate. La sfarsitul Primului Razboi Mondial, Gertrude Bell este numita secretar pentru afaceri orientale al Inaltului Comisariat britanic, cu misiunea de a stabili granitele intre statele din Orientul Mijlociu si de a crea un guvern arab in Irak. Sprijina urcarea pe tronul Siriei si Irakului a emirului Feysal. Desigur, in primul rand pentru activitatea sa de politician, dar si de agent, Bell primeste una dintre cele mai inalte decoratii, Ordinul Imperiului Britanic. Totusi, la fel ca in cazul altor reprezentante ale “spionajului feminin”, Bell sfarseste tragic: cazuta in dizgratia lui Feysal si a guvernului britanic, Gertrude Bell se sinucide la Bagdad, in 1926. In opinia unor istorici, Bell este “singura femeie de geniu care a servit guvernul britanic”, iar o biografie a sa aparuta in 2007 se intituleaza “Regina desertului. Intemeietoare de natiuni”. Tragedia spioanei Nimic nu lasa loc banuielii ca Juliette Hardy, obscura functionara a unui birou de avocatura din Liege, spiona pentru Anglia. Misiunea ei consta in transportarea de documente secrete. La un moment dat este arestata, dar reuseste sa scape datorita prezentei ei de spirit. Nu scapa insa de insistentele unui tanar care se prezinta drept Harry, de fapt, agent pentru Germania. In cele din urma, intre ei se naste o dragoste sincera, fara ca Juliette sa-i marturiseasca barbatului ca este agenta. Lucrurile se complica atunci cand Juliette primeste misiunea sa transporte peste granita cu Olanda o serie de documente secrete, dat fiind faptul ca germanii instalasera la granita un gard de sarma ghimpata prin care circula curent electric. Juliette ii comunica lui Harry ca trebuie sa treaca granita ca sa viziteze o matusa grav bolnava. Nebanuind nici acum nimic, Harry gaseste totusi o solutie: Juliette va trece granita ascunsa intr-un butoi. Aventura are insa un deznodamant fatal: Juliette moare electrocutata. Sosit la fata locului, Harry nu poate suporta moartea fiintei iubite si se arunca, el insusi, pe gardul de sarma ghimpata, murind la randu-i electrocutat, fara sa stie, pana in ultimul moment, ca, de fapt, Juliette fusese agenta. O “Mata Hari romanca” Din reteaua organizata de Legatia Romaniei la Viena facea parte si studenta Tereza Colbeu. La arestarea sa, au fost gasite, in gulerul de blana, pe care il purta, documente secrete. Despre o tanara de 19 ani, Maria Balan,care spiona in Banat, ziarul francez “Paris Soir” scria ca a fost “regina spionajului”, “o Mata Hari” autohtona care “a adus imense servicii Romaniei”. Ea a transmis multa vreme informatii deosebit de pretioase despre miscarile trupelor austro-ungare, actionand sub numele de cod B9. A trebuit sa treaca multa vreme pana cand contraspionajul austro-ungar sa o descopere pe tanara si frumoasa femeie. Arestata, este condamnata la moarte, dar reuseste sa evadeze, reaparand la Bucuresti. Fragmente din volumul in pregatire “Frumoasele agente. Femeile si spionajul. O istorie universala”

Dr. Alexandru Popescu, istoric, etnograf si diplomat, a studiat la Universitatea din Bucuresti si, ca bursier al Fundatiei Alexander von Humboldt, la cea din Bonn, unde a obtinut titlul de doctor. In perioada 1966-1990, a activat ca cercetator stiintific la Institutul de Etnografie si Folclor al Academiei Romane. Din 1990, a facut parte din corpul diplomatic, indeplinind functia de atasat cultural al Ambasadelor Romaniei in Germania, Austria si Finlanda, precum si pe aceea de director adjunct al Directiei Culturale din M.A.E. Este autorul a 24 de volume aparute in tara si peste hotare, a 35 de studii stiintifice si a sute de articole. A sustinut cursuri si conferinte la universitati din Romania, Germania, Austria.