Curând va fi pe piață cartea Antoanetei Olteanu, sub egida Editurii All, “Rusia imperială – O istorie culturală a secolului al XIX-lea”. Demersul Antoanetei Olteanu, reputat traducător de limba rusă și expert în istoria culturală a Rusiei, se distinge atât prin calitatea informațiilor, adesea inedite, cât și prin compoziția complexă, care îmbină viziunea sintetică cu o perspectivă transculturală exersată. Publicăm un fragment din această admirabilă carte.
Ceremoniile de încoronare
Fără îndoială că ceremonia de încoronare era un moment extrem de important, nu atât pentru imaginea personajului principal, împăratul sau împărăteasa respectivă, cât mai ales pentru imperiu. Nu se făceau economii, nu se cruța nimic, totul trebuia să debordeze de un sărbătoresc epatant. Încoronoarea Ecaterinei a II-a, care a avut loc la 13 septembrie 1762, devenise un fel de etalon pentru ceremoniile ulterioare, din secolul al XIX-lea. Vom zăbovi asupra acestui eveniment și pentru că descrierile păstrate sunt mult mai plastice decât acelea referitoare la ceremoniile de secol XIX.
Cu ocazia acestui eveniment, străzile au fost împodobite cu spaliere din crengi de brad, iar la răspântii și în piețe s-au ridicat bolți din verdeață. Casele moscoviților au fost împodobite cu țesături și covoare multicolore. Să nu uităm, Moscova era principalul teatru de operațiuni pentru această ceremonie: dacă Petersburgul era un oraș modern, cu adevărat contemporan prin elementele de civilizație europene (cel puțin la nivelul Curții și al marilor aristocrați), Moscova reprezenta tradiția, legitimarea puterii imperiale a țarilor, subliniind în fața tuturor rădăcinile adânci ale casei imperiale. Aici se vor desfășura cele mai importante ceremonii, la Kremlin, vechiul palat al țarilor, mai precis în Catedrala Adormirii.
Înainte de sosirea împărătesei, se ridicaseră câteva porți triumfale: pe strada Tverskaia, în Orașul de pământ (Zemlianoi gorod), în Orașul alb (Belîi gorod), în Kitai-gorod (porțile Voskresenskie și Nikitskie) și în Kremlin, unde împărăteasa a fost primită de mitropolitul Timofei. După cum relatează descrierile vremii, Ecaterina a sosit într-o trăsură aurită, urmată de suita ei, în haine la fel de strălucitoare.
Ceremonia propriu-zisă a încoronării a avut loc duminică, dar oamenii se adunaseră încă din ajun. Semnalul s-a dat la ora 5, prin 21 de salve de tun, moment în care toate persoanele implicate și invitate la ceremonie au început să se îndrepte spre Kremlin. La ora 8 trupele au început să se amplaseze în dispozitivele prestabilite din preajma catedralei și a Pieții Ivanovskaia. La ora 10 au început să sune trompetele și să răsune timpanele, iar procesiunea s-a îndreptat spre biserică. Împărăteasa, îmbrăcată cu mare fast, era purtată în lectică, sub un baldachin. În fața alaiului se afla duhovnicul imperial, protopopul Fiodor de la Catedrala Buna-Vestire, care stropea cu agheazmă calea împărătesei. În clipa când împărăteasa și-a făcut apariția în Krasnoe Krîlțo, clopotele bisericilor din Kremlin începeau să bată, urmate de canonada artileriei.
În fața catedralei împărăteasa a fost întâmpinată de marele cler, circa douăzeci de arhierei și peste patruzeci de arhimandriți în fruntea cărora se afla arhiepiscopul Novgorodului; acesta i-a înmânat împărătesei crucea, pentru a o săruta. În acest timp, mitropolitul de Moscova o stropea pe Ecaterina cu agheazmă. După intrarea în biserică, împărăteasa s-a așezat pe tronul lângă care se aflau, pe perne, regaliile. Ținuta de ceremonie presupunea hlamida de porfir și Ordinul Sf. Andrei.
Când i-a fost pusă pe cap coroana, în Piața Roșie s-au tras din nou salve de tun. Toți curtenii i-au adresat împărătesei felicitările de rigoare, după care a urmat un cuvânt special de felicitare rostit de arhiepiscopul de Novgorod, Dmitri.
Ieșirea din catedrală a fost la fel de solemnă, cu o nouă salvă trasă de soldații aflați în curte. Împărăteasa s-a îndreptat apoi spre Catedrala Arhanghelului, pentru a se ruga la mormintele țarilor ruși, după aceea în Catedrala Buna-Vestire, pentru a se ruga la moaște, apoi a intrat în palat.
În camera de audiențe din palat, împărăteasa, stând tot sub un baldachin, și-a primit supușii, dându-le diverse daruri. A urmat apoi masa, în Granovitaia Palata (Palatul în fațete), în timpul căreia s-a cântat muzică instrumentală și corală.
După masă împărăteasa s-a retras în apartamente. În prima zi nu s-au mai desfășurat alte ceremonii. La lăsarea serii, palatul din Kremlin, toate celelalte instituții publice, precum și clopotnița lui Ivan cel Mare au fost iluminate. Legenda spune că, la miezul nopții, suverana a ieșit în Krasnoe Krîlțo să admire iluminația. În apropierea Kremlinului s-au organizat spectaculoase focuri de artificii.
În a șasea zi de la încoronare a urmat sărbătoarea dată pentru popor. Petrecerea populară a avut loc în Piața Roșie și la Lobnoe mesto. În ziua acestei sărbători, în oraș au fost văzute căruțe frumos împodobite, cu ornamente aurite, pe care se aflau tauri fripți, piramide de vânat și tot felul de sortimente de pâine. Erau urmate de telegi cu butoaie aurite și argintate cu mied și bere. În piață, mâncarea a fost pusă pe numeroase mese, alături de fântâni din care țâșnea vin alb și roșu. În anumite intersecții se instalaseră mese pentru săraci. Tot pentru oamenii de rând se ridicaseră, în apropierea Kremlinului, corturi împodobite cu steaguri multicolore, unde pe oameni îi așteptau tot felul de dulciuri, între care nelipsita turta dulce. Petrecerea pentru popor nu a presupus numai mâncarea și băutura, care erau, fără îndoială, mult așteptate. Existau și pavilioane de bâlci pentru reprezentații de teatru și arene unde se produceau acrobați sau iluzioniști. Împărăteasa, însoțită de o suită numeroasă, s-a plimbat în această zi prin oraș pentru a vedea cum se distrează supușii. Și acest moment a fost îndelung așteptat, întrucât heralzii, din loc în loc, aruncau bani oamenilor adunați, din partea împărătesei.
Alte ceremonii de la Curte
În Rusia, ceremoniile de Curte, chiar și în timpul ultimului Romanov, se remarcau printr-o bogăție și un fast extraordinare, care făceau parte din imaginea creată pentru a se consolida prestigiul excepțional al imperiului.
În timpul lui Nicolae al II-lea, Curtea, administrată de ministrul aferent, contele V.B. Frederiks, avea deja peste o mie de membri (în 1901 – 1004 persoane, în 1908 – 1543 de persoane). Niciunul dintre acești “funcționari” nu se putea căsători fără permisiunea țarului. Ierarhia era foarte strictă și nu putea fi schimbată prea ușor. Petru cel Mare a fost cel care a trasat această rețea clară de funcții și ranguri, pe care le-a ierarhizat cu rigoare și fermitate. Trebuie precizat că sistemul de serviciu în slujba statului presupunea, printre altele, și funcțiile de la Curte, care erau, fără îndoială, o bună ocazie de a-ți dovedi fidelitatea față de stat. Pe de altă parte, toate aceste cinuri, atât de numeroase, constituiau o metodă eficace pentru satisfacerea orgoliilor nobililor, mai ales ale reprezentanților vechilor familii; se asigura în acest fel o poziție apropiată față de tron, dar și “un loc de muncă”, de cele mai multe ori extrem de călduț, pentru aceste familii privilegiate.
Este perfect adevărat că această structură uriașă de servicii din preajma tronului nu a fost menținută doar pe vremea lui Petru cel Mare: mai toți suveranii care i-au succedat au sporit aceste sinecuri, răsplătind serviciile supușilor de încredere. După cum știm, Rusia se bucura în epocă de o imagine destul de negativă în ceea ce privește rigoarea și ordinea, mai ales în sistemul de stat. Cu toate acestea, prezența elementului german (care curgea prin venele multor membri ai familiei imperiale) ne poate sugera că acest sistem a fost unul dintre cele mai bine organizate. (…)
Chiar și la nivel vestimentar existau reguli stricte. Curtenii dispuneau de patru tipuri de veșminte, pentru momente bine stabilite: veșminte de sărbătoare, de bal, de zi și de călătorie. În timpul lui Alexandru al III-lea, când s-a produs o revenire la tradițiile rusești vechi (după modelul adoptat de bunicul țarului, Nicolae I), doamnele de la Curte au fost nevoite să poarte noi modele de rochii, “rusești” – deschise, din atlas alb, cu trenă din catifea roșie brodată cu fir de aur, asemănătoare oarecum cu sarafanele. Pe cap era obligatoriu să poarte kokoșnik roșu, din catifea. Și rochiile, și kokoșnik-ul erau împodobite cu pietre prețioase, în conformitate cu posibilitățile și prestigiul purtătoarei.
Cum am mai spus, Nicolae al II-lea prefera să trăiască modest, retrăgându-se cu familia sa la Peterhof sau la Țarskoe selo. La Țarskoe Selo existau două palate principale: Ekaterininski (vechiul palat), folosit în special pentru ceremoniile oficiale – dineuri, recepții; în palatul cel nou, Aleksandrovski, împăratul ducea împreună cu ai săi o existență ordonată și patriarhală. Nicolae prefera acest palat și pentru că aici se născuse. Din 1904, după nașterea prințului moștenitor, Aleksandrovski va deveni reședință imperială permanentă. Cel mai adesea, când nu existau ceremonii imperioase, împăratul avea o zi de lucru extrem de obișnuită. (…)
Balurile
Balurile, numite assambleia, au fost introduse în Rusia în timpul lui Petru cel Mare, în anul 1700 (la Moscova vor apărea în 1722). Scopul lor declarat era acela de a-i apropia pe membrii societății, dând femeilor o mai mare libertate de a se manifesta în public. Se creau, în plus, condițiile ca viitorii parteneri să se cunoască înainte de căsătorie, încurajându-se, astfel, căsătoria după propria dorință. Ucazul țarului prevedea și organizarea unor adunări cu caracter social și de divertisment, la care trebuiau să fie invitate toate nevestele și fiicele de nobili, îmbrăcate după moda germană, franțuzească și englezească.
Această activitate implica niște norme bine stabilite de către țar, care dorea să-și învețe supușii să deprindă bunele maniere. Astfel, participanții trebuiau să se spele bine înainte, bărbații să se radă minuțios, pentru a nu răni cumva doamnele participante. La această manifestare nu trebuia să fii prea flămând și nici prea băut, preferabil deloc. Mai mult, nici la serată nu trebuia să mănânci prea mult, pentru a nu-ți îngreuna pântecele și a nu mai putea să dansezi! De băut însă, puteai bea cât dorești cu condiția să te ții pe picioare sau, în cel mai rău caz, să poți să stai pe scaun. Era exclus (și o mare rușine) să cazi pe podea sau să te ducă alții pe brațe. Vestimentația trebuia să fie somptuoasă, dar nu excesivă, cu excepția doamnelor, pentru care nu existau limitări. Seratele începeau la ora 4-5 și se terminau pe la 10 seara sau cel mult la miezul nopții.
Cum nobilimea nu se va grăbi să-și însușească aceste obiceiuri, țarul va da un ucaz în 1718 prin care impune obligativitatea lor, nu numai pentru distracție, ci și pentru afaceri. La început, țarul stabilea în ce zi va avea loc o asemenea întrunire și la cine anume, după care administratorii supremi ai orașelor (comandantul, la Moscova, respectiv ober-polițistul, la Petersburg) aveau grijă ca ordinele țarului să fie respectate. Înainte de a pleca de la bal, oaspeții erau înștiințați unde va avea loc următoarea întâlnire. Aceste serate se desfășurau, de regulă, iarna, de trei ori pe săptămână: duminica, marțea și joia.
La aceste prime întruniri jocurile de noroc erau interzise, fiind acceptate numai jocul de dame și de șah. Un alt moment obligatoriu, care nu a fost primit la început cu bucurie, era fumatul pipei, un obicei preferat de Petru. În cazurile fericite, activitățile principale de la o astfel de serată – dansul, fumatul pipei și jocul de dame – nu se amestecau, pentru fiecare dintre ele fiind alocată o sală specială; existau, însă, și cazuri în care toate aveau loc în aceeași sală, fapt ce-i nemulțumea foarte tare pe participanții care trebuiau să suporte, pe lângă fumul de pipă și muzica orchestrei, și gălăgia vorbitorilor și zgomotele făcute de dansatori.
Dansurile constituiau singura formă efectivă de distracție, deși, la început, nu erau prea numeroși amatorii de genuflexiuni în ritmul muzicii, într-o ordine destul de alambicată. Nu o dată se stârneau adevărate busculade, în care dansatorii își trimiteau ghionturi serioase, se împingeau sau chiar se călcau pe rochii; nu erau deloc rare nici căzăturile, întrucât puțini erau maeștri în ale dansului… De obicei Petru însuși dădea tonul, deschizând dansul cu perechea lui, obligându-i pe ceilalți participanți să-i imite cât mai exact mișcările și să învețe, astfel, să danseze. Nu era ușor lucru să execuți tot felul de pașii neașteptați, complicați, mai ales când dansatorii erau îmbrăcați în costume atât de incomode și neobișnuite. Cel mai delicat era pentru doamne, care abia se mai puteau ține pe picioare, strâns încorsetate în rochii cu crinoline foarte ample și chinuite de pantofii cu toc înalt; până și simpla așezare pe un scaun sau o canapea constituia pentru ele o mare încercare!
În această perioadă existau două feluri de dansuri: de ceremonie și englezești. Printre primele se număra menuetul, de origine franceză (secolul al XVIII-lea), în care perechile făceau pași mici, cadențați, apoi o serie de plecăciuni; anglais și allemagne erau alte dansuri mai populare, tot în perechi. Primul simula curtarea doamnei de către cavaler, cel de-al doilea presupunea ca doamnele să execute o serie de reverențe și de piruete în fața cavalerilor.
După ce se încheia câte un dans sau în pauze ori după dorința fiecărui participant se serveau gustări reci, băuturi răcoritoare, șampanie, în săli anexe, departe de ochii tuturor participanților. Familiile mai bogate își permiteau chiar să-și invite musafirii la cină. Însă în secolul al XIX-lea, pe măsură ce popularitatea balurilor va crește, dansurile vor avea loc după cină, care devine un fel de intermezzo necesar pentru dialogurile partenerilor, în special, și ale invitaților, în general. Pentru cotilion erau aduse în salon coșuri cu flori pe care cavalerii le ofereau partenerelor de dans.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aceste distracții tipice capitalei încep să răspândească și în conacele nobiliare. După nelipsitele dansuri, pe la ora 9 se punea masa, care dura circa doua ore. În unele cazuri, după cină petrecerea continua cu alte dansuri, de data aceasta în manieră rusească. Invitații plecau numai după ce orchestra înceta să mai cânte, la un ordin discret al gazdei.
Balurile se desfășurau în săli foarte mari, intens luminate, cu coloane amplasate pe trei dintre pereții sălilor. Iluminatul era asigurat cel mai adesea de lumânările de ceară, amplasate în lustre uriașe de cristal sau în aplice de bronz. Centrul sălii era rezervat dansatorilor; pe laturi se puteau afla și mese pentru jocurile de cărți, mai ales pentru participanții mai în vârstă, care nu făceau față unui număr prea mare de dansuri. La aceste mese oamenii se puteau așeza chiar și numai pentru conversație. Orchestra se afla în capătul sălii, amplasată pe scaune așezate în amfiteatru. În general se poate vorbi despre o anumită ritualizare a balului pentru că apar episoade care trebuie să se succeadă într-o anumită ordine, obligatorie, și elemente care se vor permanentiza. Se observă, așadar, o reprezentare teatralizată, un contact care se stabilește între doamne și cavaleri, din care nu lipsesc dansurile și conversația.
Tinerii, băieți și fete, începeau să învețe dansurile de la cinci-șase ani și, înainte de a intra cu adevărat în înalta societate, le exersau mai întâi în cadrul unor seri de dans organizate pentru copii. Prin mișcările îndelung exersate se putea obține acea performanță scenică dorită de toți tinerii interpreți: agilitate în mișcări, ușurință în interpretarea figurilor, atitudine, simplitate și firesc în comportamentul general etc. Această rigoare, dusă uneori până la extrem, nu era pe placul copiilor, dar toată familia se străduia ca progenitura să strălucească în societate atunci când își va face apariția. Dansul era cea mai la îndemână metodă în acest scop. În amintirile sale, Nikolai Vranghel pomenește și învățarea dansurilor în copilărie: “Din când în când ne duc la balurile pentru copii. Mi-e groază de balurile acestea, dar ce să fac. De la cea mai fragedă vârstă trebuie ca fiecare să se deprindă cu lumea și cu bunele maniere. (…) Suntem spălați pe gât de ni se julește pielea, ni se taie unghiile; un frizer ne ondulează părul; suntem parfumați. Ni s-au cumpărat mănuși de culoarea untului”.
La începutul secolului al XIX-lea, balul era deschis de poloneză, care, va înlocui demodatul menuet în calitatea de dans solemn. Poloneza, foarte la modă în timpul Ecaterinei a II-a, era, într-adevăr, un dans de societate. Toți cei prezenți trebuiau să participe la poloneză, care dura o jumătate de oră. Dansul putea fi considerat un fel de alai solemn în care se cunoșteau viitorii parteneri, constituind de asemenea un bun prilej pentru conversație; străinii numeau acest dans “conversație în mișcare”. Cel de-al doilea dans interpretat era valsul, primit cu mare bucurie de tineri pentru că presupunea un anumit grad de intimitate și pentru că era considerat, în același timp, un tribut adus modernismului, modei și tinereții.
Măiestria la dans a ofițerilor ruși a fost cunoscută și de români, în perioada campaniilor militare de la începutul secolului al XIX-lea: “Moldovenii și muntenii (…) au învățat de la ruși și să danseze. Și tot à la française, adică în felul în care dansa pe atunci întreaga Europă. «Aceste doamne», va scrie Langeron, un general francez, care a făcut campania din 1806, «când vor să învețe ceva, dovedesc mari aptitudini: într-un an au ajuns să danseze de minune, în timp ce, pe vremea când sosisem în Moldova, nu știau nici să meargă»”.
În saloanele literare ale vremii se cultiva intens conversația. Cea practicată la baluri nu se purta la întâmplare, ci era “dictată” de dansul care se interpreta în acel moment, care ordona, într-un mod bine articulat, dispoziția și stilul dialogului. În timpul cadrilului nu se spuneau lucruri importante, dar la mazurcă, pe lângă flecărelile obișnuite, ce impuneau o doză mai mare de sinceritate, se puteau spune și lucruri mai importante. Cunoscătorii etichetei spuneau că mazurca constituia centrul balului, punctul lui culminant. Acest dans a pătruns în Rusia în 1810, venind de la Paris, și presupunea existența a patru perechi. Pentru doamne era un prilej de a face numeroase mișcări pline de grație; cavalerii erau mai solicitați, trebuind să execute mai multe sărituri ce presupuneau și lovirea picioarelor în aer de trei ori. Cu toate acestea, ca și în cazul celorlalte dansuri, existau suficiente momente când, în timpul mișcărilor, se găsea timp și pentru conversație.
În sfârșit, printre dansurile de final se număra cotilionul, executat pe motive de vals, dar cu multe și variate momente de amuzament: așezarea în genunchi a cavalerilor, ademenirea și părăsirea doamnelor, sărituri peste șaluri și altele asemenea.
Balurile prevedeau și un cod vestimentar, respectat cu sfințenie. Cavalerii trebuiau să poarte frac sau costum, cu cămașă albă și mănuși de aceeași culoare. Diversele manuale de bune maniere o sfătuiau pe doamnă să refuze un cavaler care nu purta mănușile, fie ele și de altă culoare. Încălțămintea recomandată domnilor cuprindea ghetele, cizmele, fără pinteni însă, aceștia fiind apanajul militarilor; aceștia trebuiau să-și poarte la baluri uniforma de ceremonie. În timp ce vestimentația domnilor nu cunoștea modificări esențiale – hainele pentru bal având, în general, linii clasice -, doamnele purtau obligatoriu veșminte de ultimă oră, care nu puteau fi purtate decât de cel mult două ori. Nu existau restricții în ceea ce privește culoarea, cu excepția situațiilor în care se stabileau convenții în acest sens; de exemplu, în ianuarie 1888 la Petersburg s-a dat un bal “de smarald”, care a impus vestimentației culoarea corespunzătoare. Tinerele preferau rochiile de culoare albă sau în tonuri pastelate (bleu, roz, ivoriu). Și pentru femei erau obligatorii mănușile, de culoare albă sau în ton cu rochia.
Din volumul Rusia imperială – O istorie culturală a secolului al XIX-lea, de Antoaneta Olteanu, în curs d eapariție la Editura All.