Se împlinesc 130 de ani de la alipirea Dobrogei la România, în timpul lui Carol I. Puțini cunosc istoria framântată a acestei provincii.
În evul mediu, între 1320-1322, Dobrogea este menționată documentar cu numele de “Țara Covarnei”, ca formațiune politică independentă (probabil că exista anterior), recunoscută de Bizanț. În 1346 era condusă de Balica. Acesta particpă la războiul civil din Imperiul bizantin (1341-1347). După moartea lui Balica, în 1348 în fruntea statului dobrogean a venit Dobrotici, care se distinsese încă din 1346 în conflictul dintre Ioan al V-lea Paleologu, și Ioan al VI-lea Cantacuzino. Dobrotici este recunoscut ca strateg, dar supus Bizanțului, de către Ioan Cantacuzino, împotriva căruia luptase. În 1366 despotul Dobrogei îl prinde pe împăratul I. Cantacuzino și-l închide la Varna. O încercare de eliberare a cruciaților conduși de Amedeo de Savoia eșuează. Împăratul este eliberat în schimbul recunoașterii independenței politice a Dobrogei. Dobrotici are bune relații cu Nicolae Alexandru Basarab domnitorul Țării Românești, (1342-1366), care stăpânea și nordul Dobrogei, și cu urmașul acestuia Vladislav Vlaicu (1364-1377). Afirmarea pe plan politic în Balcani a lui Dobrotici este consecința fărâmițării forțelor feudale bizantine, bulgărești și sârbești, care nu pot face front comun contra otomanilor, deveniți tot mai amenințători. Este, în același timp, urmarea directă a ascensiunii economice a Dobrogei, a afirmării centrelor economice de la Chilia, Licostomo, Vicina, sau, mai departe pe Dunăre, a Brăilei, Piua Pietrei, Hârșovei ș.a., care atrăgeau negustori din toate părțile. Independența Dobrogei e însă foarte serios amenințată de otomani. Urmașul lui Dobrotici, Ivanco (1386-1388), este ucis de turci în 1388. Succesele otomanilor (între altele și cucerirea Silistrei) sunt anulate de intervenția lui Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești (1386-1418), care îndepărtează pericolul otoman prin forța armatei sale și unește într-o singură țară Dobrogea cu Țara Românească. În 1390 și 1393 Mircea cel Bătrân respinge încercările otomanilor de cucerire a Dobrogei. În 1396 el fortifică cetățile de la Isaccea și Enisala în nordul Dobrogei și de la Caliacra în sud.
O nouă încercare a Porții din 1408 asupra Silistrei este respinsă. După moartea lui Mircea cel Bătrân, stăpânirea Dobrogei o au când otomanii când domnitorii Țării Românești, în funcție de victoriile sau înfrângerile militare, până între anii 1445-1462, când (nu se poate preciza anul) otomanii ajung singurii stăpânitori, transformând Dobrogea în provincie a imperiului lor, pentru aproape patru secole și jumătate. În 1484 otomanii cuceresc Chilia, Licostomo și întreg ținutul înconjurător. Delta Dunării intră și ea sub stăpânire otomană.
În cadrul Imperiului otoman Dobrogea este organizată ca udj (provincie), condusă de un bei (udj-bei). Inițial a fost inclusă în Sangeacul de Silistra din cadrul vilaietului Rumeliei. La sfârșitul secolului XVI s-a constituit un vilaet (provincie mai mare) separat de cel al Rumeliei, cunoscut sub denumirile de Vilajetul de Silistra, Oceacov sau Babadag, în funcție de stabilirea reședinței guvernatorului său. Treptat Dobrogea devine o unitate administrativ-teritorială de sine stătătoare în cadrul Imperiului otoman, expresie a individualității sale geografice și etnice. Pașa de Silistra deținea rangul de vizir cu trei tuiuri, ceea ce situa provincia între cele de importanță militară deosebită. În secolele XVII-XVIII, ne spune Dimitrie Cantemir în a sa Istorie a Imperiului otoman, reședința de fapt a pașalelor, care continuau să se numească “de Silistra”, a fost la Babadag, pentru că era mai aproape de Isaccea, vadul de trecere al trupelor otomane spre țările inamice (dar-ul-harb) cu care se războiau necontenit. În timpul stăpânirii otomane în Dobrogea principalele cazale (mici unități administrative) de pe teritoriul ei au fost: Tulcea, Hârșova, Isaccea, Babadag, Carasu (Medgidia), Mangalia, Silistra și Constanța. Dobrogea avea pentru otomani o mare importanță strategică. Ea asigura legătura permanentă pe uscat cu hanatul Crimeii, important furnizor de trupe auxiliare pentru armata otomană, menținea o bază permanentă și sigură de ofensivă împotriva Poloniei și statului rus, și, îndeosebi, supraveghea atitudinea țărilor române, Moldova, Țara Românească și Transilvania, aflate într-o contiuă răzvrătire de sub suzeranitatea turcească. Armatele otomane distrug toate fortificațiile de pe litoralul maritim: Mangalia, Constanța, Kara-Harman, Enisala ș.a., care rămân în totală părăsire sau adăpost al păstorilor de oi, cum scria cronicarul Evlia Celebi. Le distrug pentru că n-aveau a se teme din această parte, otomanii fiind stăpânii Mării Negre. În schimb, ei întăresc puternic sistemul de cetăți de pe Dunăre: Nicopole, Silistra, Hârșova ș.a., de teama atacurilor din nord, mai ales ale românilor (“necredincioșii valahi și moldoveni”).
Căutând să întărească capacitatea combativă a noii provincii, Imperiul otoman a încurajat colonizarea ei cu elemente turce, mai ales nord-pontice (tătari), atrași în aceste locuri după dispariția Hoardei de Aur și în urma creșterii puterii Rusiei. Tătarii din Bugeac stabiliți în Dobrogea devin tot mai indispensabili otomanilor în expedițiile lor de represalii împotriva țărilor române și în campaniile împotriva Poloniei. În același timp, în târgurile și orașele Dobrogei se așează grupuri de supuși creștini și de alte credințe din Imperiul otoman: evrei, armeni, greci, ragusani și bulgari, pe care otomanii îi foloseau în aprovizionarea garnizoanelor militare și a Constantinopolului. Tabloul etnic al acestor așezări era, cum ne informează călătorii străini, foarte cosmopolit. Paolo Giorgio, la sfârșitul secolului al XV-lea, după ce vizitează orașele Caramanchioi, Constanța, Mangalia, Tuzla, Babadag, scria că nici unul “nu este locuit numai de turci sau de creștini”, dar “în fiecare din orașe numărul creștinilor este mai mare decât al turcilor”. Fondul etnic românesc era întreținut constant de procesul de imigrație a populației dintr-o parte într-alta a Dunării, cu atât mai mult cu cât orașe-porturi românești ca Chilia, Ismail, Brăila erau unități administrativ teritoriale aparținând Dobrogei.
Sub ocupație otomană Dobrogea are o dezvoltare economică lentă, cum avea de altfel întreg Imperiul otoman. Viața orășenească decade; porturile de pe litoralul Mării Negre, scoase cu totul în afara comerțului internațional (marea devenind un lac turcesc), nu mai au deloc înflorirea de dinaintea ocupației turcești. Otomanii, acești euro-asiatici, pe care un straniu destin îi făcuse stăpâni pe Orient și aproape pe întreaga Mediterană, s-au arătat până la urmă incapabili să se ridice deasupra mentalității lor inițiale de războinici exploatatori. Comerțul a fost redus mai mult la un trafic local între localități, între care mai importante erau: Babadagul, Isaccea, Tulcea, Măcin, Carasu, Silistra (Dârstor), Rasova, Cernavodă, Medgidia, Constanța, Mahmudia, Varna, Covarna, Balcic ș.a. Activitatea edilitară din aceste centre a fost foarte redusă. Nicăieri nu s-au construit edificii importante, în afara unor moschei și băi. Nici unul din aceste edificii nu se numără printre operele de oarecare valoare în arta musulmană. Viața Dobrogei sub otomani are un caracter vegetativ, întrerupt din când în când de incursiunile românilor din Muntenia sau Moldova sau de scurtele expediții ale cazacilor din stepele Ucrainei.
În secolul al XVIII-lea Dobrogea a devenit un teatru al operațiunilor militare care finalizau etapele succesive ale conflictului de lungă durată ruso-austro-turc, cunoscut în istorie sub numele de “criza orientală”. Dobrogea era în calea expansionismului imperialist al Rusiei în drumul ei spre stăpânirea Mării Negre și a Strâmtorilor Bosfor și Dardanele. O primă încercare a rușilor de a intra în Dobrogea este înfrântă în 1711 de turci, armata rusească a lui Petru cel Mare, coalizată cu aceea a Moldovei, condusă de Dimitrie Cantemir, fiind oprită pe Prut. În anii 1735-1739, anii războiului ruso-austro-turc, în Dobrogea se desfășoară o intensă activitate militară și diplomatică, rușii încercând nu numai ocuparea ei dar și a celorlalte țări române, Moldova și Țara Românească, intenție în care se izbeau de țelurile asemănătoare ale Austriei. În 1770 otomanii pierd cetatea Chilia; anul următor rușii cuceresc Tulcea, Isaccea, Măcin și Hârșova, moscheile sunt mistuite de flăcări, fortificațiile distruse, așezările civile prădate, vase de război sunt scufundate, mii de prizonieri sunt duși în captivitate în Rusia. În 1772 otomanii revin, înfrângându-i pe ruși la Silistra. Războiul se termină în 1774 cu tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi prin care Rusia obține dreptul de liberă navigație pe Dunăre și Marea Neagră, ceea ce îi va îngădui ulterior să joace un rol însemnat în această regiune geografică. De pe urma acestui război, de la Isaccea până la Bazargic, Dobrogea era complet distrusă. Nici n-a apucat bine să se refacă și la 1 noiembrie 1790 trupele rusești o ocupă din nou, intrând în Tulcea, de unde alungă pe turci și pe tătari, și cucerind Isaccea, unde capturează o mare cantitate de material de război. În 1791 rușii cuceresc Măcinul și pun capăt celui de-al patrulea război ruso-turc din secolul al XVIII-lea, încheiat cu pacea de la Iași, care dădea Rusiei Crimeia și ținuturile tătărești până la Nistru. În secolul următor crește interesul marilor puteri din Apusul Europei pentru soarta Imperiului otoman și, în genere, pentru răsăritul continentului. Între 1806-1812 se desfășoară un nou război ruso-turc. În vara lui 1809 armatele rusești trec Dunărea și ocupă mai multe orașe-porturi. Anul următor rușii, într-un mare număr, cca 125.000, trec din nou Dunărea, cucerind Hârșova, Ostrov și Silistra. Prin pacea de la București din 1812 partea Moldovei dintre Nistru și Prut este cotropită de Rusia, Brațul Chilia ajunge frontierea între ea și Turcia. În 1817 Rusia revendică și brațul Sulina (intrând și în stăpânirea ei). Expansionismul teritorial rusesc ajunge astfel până în marginea Dobrogei și chiar dincolo de ea.
În secolele XVIII-XIX populația Dobrogei își păstrează aceleași trăsături etnice fundamentale. Elementul româneasc continuă să domine. El este întărit prin retragerea de către turci a unei părți a populației din Deltă la sud de Dunăre, în urma cedării către Rusia a părților de nord ale gurilor marelui fluviu; este întărit mai ales prin așezarea în Dobrogea a mocanilor (păstorilor) din Transilvania (în 1850 Ion Ionescu de la Brad număra cca 6.000 de transilvăneni stabiliți la începutul veacului XIX). Într-o statistică din 1849, care reda componența etnică a 53 de sate de-a lungul Dunării și din interiorul Dobrogei, 40 erau locuite numai de români. În această perioadă se stabilesc în Dobrogea (în regiunea gurilor Dunării, ale marilor lacuri și în unele locuri adăpostite de pe malul fluviului) lipovenii, ruși albi de credință ortodoxă veche (nekrosoviți), care fugeau din Rusia în urma persecuțiilor și a eșecului revoltei lui Bulavin pe Don (1707-1798). Stabiliți întâi în regiunea Kubanului, sub autoritatea hanului Crimeii, ei trec în Dobrogea, după cucerirea Crimeii de ruși. În Dobrogea au găsit un adăpost și au fost tratați cu toleranță. Ei au păstrat tot timpul, și păstrează în bună măsură și azi, obiceiurile, limba și credințele lor religioase, dedându-se unor ocupații pașnice: agricultura, viticultura, apicultura, și mai ales pescuitul. Otomanii i-au folosit în mai multe rânduri în războaiele lor contra rușilor. În Dobrogea s-au așezat și hoholi, care se trăgeau din cazacii ucraineni de la Nipru și fugiseră și ei din calea expansionismului contropitor al Rusiei. Ei s-au stabilit inițial tot în Delta Dunării, de unde au încercat – și în unele părți au izbutit – să-i alunge pe lipoveni. Ocupațiile lor erau acelea de pescari și agricultori; erau foarte buni constructori de bărci. Din 1841 vin în Dobrogea și colonii germani din Berezin, districtele din preajma Varșoviei, alungați de epidemii, recolte proaste sau stagnarea industriei și comerțului în acele părți ale Rusiei. Ei s-au așezat la Măcin și apoi în satul Acpunar. Alții, veniți după 1873 și după 1890, în urma unor măsuri represive din Rusia, s-au stabilit în sate din centrul și nordul Dobrogei. În Dobrogea mai locuiau greci, în orașe, ca peste tot buni comercianți, și ucraineni, veniți după 1864, când au încercat fără succes să se opună rușilor din Caucaz și Kuban. Locuiau, de asemenea, turci care erau de obicei demnitari – funcționari, clerici, armatori, negustori și cămătari. Numeric aceste populații erau reduse. De pildă, lipovenii erau, la mijlocul secolului al XIX-lea, 770 de familii, hoholii circa 1000 de familii ș.a. Comparativ numărul românilor a rămas tot timpul superior tuturor celorlalte neamuri care s-au așezat în Dobrogea. Potrivit statisticilor și rapoartelor călătorilor străini numărul lor era la mijlocul secolului XIX de circa 35.000-40.000 de oameni.
După 1853, mai ales, în Dobrogea se așează și bulgari, dar nu veniți de la sud, ci de dincolo de Dunăre, din Basarabia, unde emigraseră cu miile după 1829. Ei participaseră la războiul contra Imperiului otoman din 1828-1829, nădăjduind eliberarea Bulgariei. Cum aceasta nu s-a întâmplat, ei s-au refugiat din calea răzbunării turcești. Unii s-au stabilit în Țara Românească, unde totdeauna au găsit un refugiu, alții s-au dus în sudul Basarabiei. Dar stările de lucruri din Rusia feudală i-au făcut pe bulgari să regrete administrația otomanilor, mai indolentă, dar mult mai indulgentă. De aceea, după 1833 și mai ales după 1856 a început și exodul invers, îndreptându-se către ținuturile de origine, fie către Țara Românească, fie către Dobrogea. Aici existau de mai înainte, în unele părți din jurul Mangaliei, Constanței, Hârșovei sau Babadagului, păstori bulgari veniți din ținuturile bulgărești a căror pondere numerică a fost foarte redusă până în secolul al XIX-lea. Ca și în cazul tătarilor sau al circazienilor, deplasarea dintr-odată a unui număr mai mare de bulgari a creat unor istorici, mai ales bulgari, ocazia de a formula concluzii care erau valabile numai pentru perioade scrute de timp, dar pe care ei le-au prezentat drept definitorii pentru perioade și epoci întregi. Lucrările lor profită și de faptul că astfel de frământări demografice, cu dramele care le însoțeau, au impresionat pe observatorii vremii, făcând să treacă pe un plan secundar, sub aspectul interesului, viața populației autohtone care se desfășura în limitele unor coordonate firești. Așezarea marii majorități a bulgarilor în Dobrogea a fost de dată recentă, cum rezultă din numeroase mărturii contemporane, din lucrări mai vechi ale istoricilor bulgari, din analizele etnografice și lingvistice. Bulgarii, dârji, căliți de asprimea vieții duse sub stăpânire străină, harnici, au contribuit la ridicarea economică a pământului dobrogean.
Din punct de vedere cultural majoritatea comunităților creștine și musulmane din Dobrogea și-au creat școli în limba națională, mai ales după ordonanța sultanului din 1846. Românii aveau școli la Tulcea, Silistra, Rasova, Cernavodă, Turtucaia; chiar și în unele sate ca Topalu, Greci, Seimenii Mari, Dăieni ș.a. Bulgarii aveau școli la Tulcea și Babadag, germanii un gimnaziu la Tulcea ș.a. Puține la număr, aceste școli au știut să fie niște focare de cultură, cum la fel au fost lăcașurile religioase. În 1878, de pildă, în județele Constanța și Tulcea au fost înregistrate 18 și respectiv 24 de biserici românești, rod al sacrificiilor făcute în vremuri de suferințe și frământări. Arse și reclădite toate, aceste lăcașuri au făcut să dăinuie cultul creștin al autohtonilor și sentimenul lor național.
ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București, a fost atașat cultural la Roma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneția. In prezent este și director al Institutului de Stiințe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor, al Comisiei Internaționale de Relații Internaționale și în colegiul de redacție al mai multor reviste de specialitate. Specializat în problematica evoluției fenomenului politic românesc, a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoria modernă a României, la diverse proiecte de cercetare internaționale, a publicat un număr considerabil de articole, studii și cărți pe teme dintre cele mai diverse, privind istoria României și a primit Premiul Academiei Române și Premiul special al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa “Scurtă istorie a românilor” a apărut nu numai în numeroase ediții în românește, dar și în traduceri în franceză, engleză, germană, italiană și greacă. A fost decorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofițer, în anul 2000.