Horea Paștina, “Ascult și privesc”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2010-10-17
Așa cum, probabil, își începe orice tablou ori cum pornește să facă
lucrurile acelea ale spiritului pe care le dorește așezate sub
semnul durabilului, Horea Paștina își desferecă gândurile din
această carte rostind mai întâi o rugăciune. “Doamne și Stăpânul
vieții mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al
grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului
smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, slugii Tale.
Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și
să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii
vecilor. Amin”.
E un ritual de purificare (această rugăciune a lui Efrem Sirul este
rostită, de luni până vineri, în toată perioada Postului Mare), dar
și o pavăză împotriva deșertăciunii. Oricât de plin de har ar fi
artistul și oricât de înțelept ar fi dascălul, ei trebuie să se
decătușeze de “duhul trândăviei” și de “ispita grăirii în deșert”,
cu ajutorul Celui de Sus. Urmează – parcă o văd cu ochii minții – o
metanie și apoi truda bucuroasă, cu tot ce înseamnă aceasta pentru
Horea Paștina: trasarea liniilor și așezarea culorilor pe pânză,
trasarea liniilor și așezarea luminii în sufletele
învățăceilor.
Cartea sa este jurnalul unei duble experiențe, pe de-o parte cea a
creației și a atelierului, iar, de cealaltă, aventura didactică
(paliere anunțate, de altfel, în subtitlul cărții: “Rostul școlii;
privire în atelierul meu și în atelierul școlii; elev și
profesor”).
Sensurile se acumulează harnic, gândurile cotidiene vin și se
așază, trainic, pe o osatură care nu este atât cea a unui program,
cât a unei credințe. Deși am folosit cuvinte care evocă densitatea,
consecvența și materia, trebuie înțeles că toate acestea nu sunt
decât atribute convenționale, așa cum convențională și materială
este și pasta din care pictorul Paștina își alcătuiește
compozițiile evanescente. Ca și lucrările sale picturale, cele
clădite din cuvinte descătușează sugestia și lasă să circule, liber
și stenic, pneuma.
Cu figura sa de eremit, abstras din contingent, artistul-dascăl
consemnează lumea dinlăuntru dar, atenție, și pe cea din jur, fără
a-i ocoli, acesteia din urmă, mizeriile, asperitățile, duritatea
contondentă și transformându-le când nu în bijuterii sapiențiale,
măcar în pagini de proză adevărată.
Iată, în câteva tușe, trecerea de la perioada stalinistă la cea a
pseudodescătușării dejiste și apoi ceaușiste: “În școală,
portretele celor patru evangheliști ai comunismului: Marx, Engels,
Lenin, Stalin. Alături, Comitetul central. Steagul roșu, secera și
ciocanul, spicele de grâu. Steaua cu puterea ei. Steaua în cinci
colțuri, cât cinci continente. Febra ei s-a răspândit. Ura. Urale.
Aplauze prelungite! În timp, steaua își schimbă culoarea. Când
lucrurile s-au mai dezghețat, cei patru au fost scoși. Mai apoi a
rămas numai președintele republicii.”
Cel mai adesea, însă, omul, cel de sub vremi, gândește cu ochiul
(larg deschis): “Puterea ca un roșu magenta.” Sau: “Elev la școală,
te murdăreai cu cerneală. Mâini, haine, caiete. Vărsai cerneala.
Făceai porci. Picături de cerneală vărsate. Stângăcii. Învățai să
lucrezi mai curat, să desenezi litere, apoi cuvinte sau propoziții.
Acum, dacă încerci să te păstrezi curat, varsă alții cerneală peste
tine. Cerneală e peste tot.”
Obsesia curățeniei morale dă năvală în pagină printr-o metaforă
extrasă din lumea făuritorilor de imagini… Și apoi, din nou,
mereu, lauda muncii: “Lucrul, lucrarea, desenul de zi cu zi, este
cel mai bun doctorat. Grădina te hrănește dacă o hrănești și tu pe
ea. Dacă te ostenești neîncetat. Afli măsura ta. A spus un nepot
bunicului său mai în vârstă: “Nu te mai osteni atâta, nu lucra așa
de mult! Ar trebui la anii pe care ââîi ai să te mai odihnești. Și
i-a oferit un scaun. – Lasă, nepoate, să lucrez, ca să am după ce
mă odihni.”
Pictorul, însă, profesor cu acte în regulă, nu doar în ordinea
autorității profesionale și morale, are și un doctorat cu patalama.
Ce înseamnă el? “Doctoratul este o noutate pentru un pictor. Ca în
povestea cu cămila, pentru cei care o văd pentru prima dată.
Uimiți, spun: «Aceasta ori vine de undeva, ori se duce undeva.»
Cămila, acest mamifer rumegător, din Africa de Nord și din Asia, cu
una sau două cocoașe; folosită la cărat poveri. Ea poate să poarte
«bogății»; puțini se «îmbogățesc», alții se vor împovăra. Cămila
ușor trece. Dar cu ea pot veni poverile. Sărăcia din bogății și
bogăția din poveri.”
Pendularea lui Horea Paștina între chilie și agora, între
singurătatea atelierului și zarva comunicării cu discipolii, îl
face să vadă mereu altfel lucrurile pe care le noi le vedem mereu
la fel, să ocolească locul comun și expresia tocită și să ne
poftească, alături de el, într-o fascinată călătorie prin lumea
plină de sunete (sensuri) inaudibile de lângă noi.