Ca
orice oraș european respectabil, și Bucureștii sunt străbătuți de
un râu. De ce a fost aleasă Dâmbovița de către ctitori nu putem
ști: debitul anemic a făcut intotdeauna rizibile incercările
locuitorilor de a o transforma intr-o pavăză naturală. Mai mult
decât a incetini iureșul atacurilor dușmane nu se putea pretinde
micului râu, iar uneori nici măcar atât… Sinan Pașa și-a indrumat
oștirea prin București străbătând de-a lungul Vadul Dâmboviței,
care abia acoperea copitele cailor. Cetatea de lemn a lui Bucur a
fost prefăcută in scrum in câteva ceasuri. Va renaște, insă, din
propria cenușă, ca miticul Phoenix…
Din nefericire nu ne-au parvenit
imagini realiste privind orașul renăscut. Până către inceputul
veacului al XIX-lea, vederile din București s-au incadrat in
categoria celor convenționale privind Imperiul Otoman, adică: un
fir de apă străbătând munții și oferind protecție naturală unei
cetăți cu ziduri groase și turnuri cu semilună. Numai forțând
imaginația am putea localiza in aceste “vedute” diversele monumente
existente in epocă. Restul – munții, Dâmbovița protectoare și
pădurea de semilune – fiind de tot hazul.
Prima imagine reală și realistă
a Bucureștilor datează din 1794 și o datorăm pictorului Luigi
Mayer. Prezintă un colț mărginaș al orașului dominat de mânăstirea
Mihai Vodă cu morile sale de apă. Remarcabil este și podul de lemn
pe care trece un rădvan spre Curtea Domnească, ansamblu de clădiri
situat ceva mai sus de mânăstire.
Câteva decenii mai târziu,
pictorii-călători, pătrunși de morbul romantic al exoticului, vor
picta și desena trecerea Dâmboviței prin București cu plăcerea
detaliului crud, pigmentat – după gust – cu scene
fanteziste sau cu prezențe umane atât de disproporționate, incât
rezultatul are un aer halucinant. A excelat in această manieră
Michel Bouquet, dar, dacă vom privi cu atenție planșele semnate de
Raffet sau de Doussault, vom observa tendința de a exagera cine
știe ce aspect banal sau mizer cu scopul vădit de a-l face cât mai
interesant pentru ochii obosiți de civilizația apuseană. Aceasta
tendință se distinge cu limpezime in urma studiului comparativ cu
fotografiile din epocă aparținând lui Angerer, Szathmari și
Duschek.
Obiectiv vorbind, realitatea
sărăcăcioasă și, pe alocuri, monstruoasă, avea nevoie de retușurile
“benigne” pe care le remarcăm in planșele lui Preziosi,
incântătoare modalitate de a infrăți arta cu documentul
iconografic. Vechiul chei al Dâmboviței era primitiv, aidoma
renăscutei Cetăți a lui Bucur. Incă o dată: este suficient să
privim fotografiile de atunci pentru a ne ingrozi de aspectul
Capitalei. Deși patru decenii mai târziu Caragiale și alți hâtri
vor blagoslovi Bucureștii cu sintagma onomastică “Micul Paris”, in
primii ani ai domniei lui Caroi I, când Preziosi, insoțit de
Szathmari, a desenat Dâmbovița de la Grozăvești până la Dobroteasa,
asemănarea cu Cheiul Senei și cu Parisul râvnit era mai indepărtată
decât orice distanță interplanetară. Puteai vedea gospodine spălând
rufele, fete goale imbăindu-se, tăbăcari curățind pieile de bivoli
și, lângă ei, impasibili atât din punctul de vedere al pudorii cât
și al igienei, sacagii aprovizionându-se cu “apă de
băut”.
Cam tot atunci, printre
bucureșteni circula un cântecel, scris in urmă cu vreo două decenii
de austriacul Winterhalder, care incepea cu acest “vers” de
proslăvire: “Dâmboviță, apă dulce, cine-o bea nu se mai duce”… Nu
cred că autorul a gustat vreodată din apa Dâmboviței, oricât de
filtrată ar fi fost ea. De altfel, vreme indelungată a gestionat
prăvălia de vinuri alese deschisă de C.A. Rosetti pe Podul
Mogoșoaiei in incinta Hanului Bossel. Rețin, in plus, și ințeleapta
observație a lui Ion Ghica: “Dacă cel care bea din Dâmbovița nu se
mai duce, este că iși ia de tânăr domiciliu la Bellu”.
Când doctorul Bernath, cel care
a ucis-o din eroare pe Ana Davilla administrându-i stricnină in loc
de apă, a descoperit că in dreptul Uzinelor Lemaitre apa
Dâmboviței are calități curative, orgoliul bucureștenilor s-a
inzecit: Bucureștii erau unici intre capitalele europene. Sub
presiunea opiniei publice, Primăria a construit acolo un pavilion
de lemn pentru suferinzi, anunțat de Pappazoglu in “Românul” cu
aceste cuvinte lipsite de echivoc: “Mândru locaș a zidit celebrul
doctor Bernat pentru alinarea mădularelor cucoanelor și coconilor
și pentru stârpirea netrebnicilor boale ale tinereții vijelioase”.
Pavilionul binefăcător a fost, insă, repede inchis, iar izvoarele
au fost astupate cu ciment, la inițiativa profesorului Iacob Felix,
din motive ușor de bănuit. Ca o mângâiere, astăzi deșartă,
amintirea izvoarelor este păstrată de strada “Ape minerale”. Pentru
cât timp nu știu…
In acei ani, răspunzând unor
somații repetate venite din partea lui Carol I, edilii Capitalei
l-au insărcinat pe inginerul și arhitectul Grigore Cerkez să
intocmească planurile de canalizare a Dâmboviței. Lucrarea a
revenit spre indeplinire inginerului Boisquerin. Pentru inălțarea
podurilor s-a apelat la serviciile lui Alfred Godillot,
constructorul Halei Mari, numită și Hala Ghica. Astfel, intre anii
1880 și 1885, cursul Dâmboviței, atât de intortocheat și de
sălbatic, a fost transformat intr-un șantier uriaș. Pe o lungime de
7 km, de la Ciurel până la caramangeria lui Hagi Moscu din Vitan,
micului râu i s-a creat o noua albie traversată de 12 poduri”dintre
care 7 de piatră albă și 5 de fier nituit.
Deveniți intre timp capitală de
regat, Bucureștii inaugurau o cură intensivă de occidentalizare. La
Grozăvești, in apropierea istoricei moșii a Goleștior, a fost
construită uzina pentru alimentarea tramvaielor electrice. In
vecinătate, Dimitrie Brandză fondase Grădina Botanică, o perlă a
orașului. Intre clădirile ce infrumusețează și astăzi Cheiul
Dâmboviței, se disting prin frumusețe sau măreție Institutul
“Victor Babeș”, blocurile dintre Calea Victoriei și strada Filitti,
Palatul de Justiție. Până nu de mult a ființat, demn de menționare
pentru arhitectura lui, și Institutul Medico-Legal “Mina Minovici”.
Nu a fost singura victimă a “priceputului edil” Nicolae Ceaușescu.
La implinirea unui veac de la deschiderea șantierului primei
amenajări, au inceput lucrările celei de-a doua amenajări a râului,
acestuia fiindu-i rezervat un canal subteran. Adevărata Dâmboviță a
fost ingropată de vie!
EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar in cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Romane. Licentiat in istorie la Universitatea Bucuresti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele “Formula AS”, “Lumea Magazin”, “Magazin Istoric” si la “Ziarul de Duminica”. A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia – București si Imnurile nationale la romani. Este și coautor al volumelor Scurtă istorie a regalității in România, Nicolae Ionescu. Bucureștii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspirația securității, Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).